Chipul veacului vs. înţelepciunea lui Dumnezeu – o problemă a inimii

Tot ceea ce facem: felul cum vorbim, cum reacţionăm, cum ne îmbrăcăm, cum ne comportăm, limbajul trupului, atitudinea noastră şi tot ce ne defineşte prin ceea ce se vede nu vine de altundeva decât din inimile noastre (“Din prisosul inimii vorbeşte gura”; “Din inimă ies izvoarele vieţii”). Totul porneşte de acolo şi în ochii lui Dumnezeu inima este cea care ne defineşte (“Oamenii se uită la ce izbeşte ochiul, dar Domnul se uită la inimă”).

Nu poţi îndulci apa râului ale cărui izvoare sunt amare. Totuşi, noi suntem tentaţi deseori să privim doar la efectele produse de interiorul nostru, de inimă. Încercăm să schimbăm anumite lucruri, să fim anumite persoane, dar inima – cauza problemei – trece neobservată. Bineînţeles că nu rezolvăm nimic prin aceasta. În cel mai ‘bun’ caz ne vom alege cu o ipocrizie bine şlefuită ce duce la aparenţe strălucitoare, chiar la reputaţii de invidiat, dar tensiunea din interior se va accentua cu timpul.

Chipul acestui veac nu e decât rezultatul a miliarde de inimi ce au amprenta lui Satan, robite de lucruri deşarte dar sclipitoare, de o înţelepciune venită din adâncul iadului dar îmbrăcată în culori liniştitoare care încearcă să şteargă orice umbră de îndoială şi care pozează a raţiune sănătoasă. Această înţelepciune s-a impregnat de-a lungul istoriei în toţi oamenii, din momentul în care au tras prima gură de aer, într-atât încât îndrăzneşte să se autonumească singura înţelepciune, să se facă standard pentru vieţile oamenilor iar aceştia o îmbrăţişează cu cea mai mare seninătate.

Un singur lucru rămâne însă nespus; un singur lucru încearcă Satan cu mare ambiţie să-l ascundă sau să-l nege cu desăvârşire: înţelepciunea aceasta e o falsitate, se sprijină pe nimic şi nu duce nicăieri. E total opusă adevăratei înţelepciuni, înţelepciunea lui Dumnezeu. Aceasta din urmă pare a fi sufocată de toată minciuna lui Satan, este catalogată drept nebunie iar oamenii, departaţi atât de mult de Creatorul lor, au ajuns orbi, nu-i mai văd sensul, nu o mai înţeleg, ba chiar marea majoritate habar n-are de existenţa ei sau o ignoră.

Dumnezeu e conştient de toată această înşelăciune. Văzând întreaga omenire îndopându-se fără ezitări cu oferta lui Satan şi uitând de El, ar putea foarte bine să spună: “Uite la aceştia! Cred că ştiu totul, cred că au totul în control şi că deţin adevărul. Dacă nu Mă caută n-au decât să trăiască în nepăsarea şi dispreţul lor!” Dar … nu. Dumnezeu nu procedează astfel. În natura Lui e ceva ce mintea noastră nu va putea pricepe niciodată în profunzime. În natura Lui e dragostea ce nu caută folosul ei, ce nu face după meritele noastre ci e nespus de îndurătoare. Din pricina acestei însuşiri fundamentale, Dumnezeu decide să nu ne lase să fim badjocoriţi de Satan. Decide să se reveleze oamenilor într-un mod palpabil, expunându-Se voit riscurilor de a fi neînţeles, badjocorit, tratat cu cruzime şi mândrie de propria creaţie. Coboară între noi ca să ne aduca înapoi la Sine, să traseze un drum de întoarcere a inimilor noastre înapoi la Dumnezeu – acolo unde au fost create să fie – sacrificându-Se ca prin cruce să ne spună: “Atât de mult vă iubesc!” Vine să se facă exemplu pentru noi, trăind modelul de viaţă perfect, făcând de cunoscut oamenilor adevăratele valori, adevărata înţelepciune.

Surprinzător [?], viaţa trăita de Isus e ghidată de ceva din afara veacului în care trăia (acelaşi veac de acum, schimbat doar în forme, dar având acelaşi principiu: mândria cu toate variaţiunile ei: egoism, invidie, …). Felul cum trăieşte şi învăţăturile Sale sunt nemaiîntâlnite, spărgătoare de tipare, ceea ce Pavel avea să numească “nebunie” pentru lume; în care cel din urmă e cel dintâi, cel mai mic e cel mai mare, cel mai slab e cel mai tare, iar cel mai încrezut e cel mai jalnic şi demn de compătimire. În timp ce normal şi firesc e: iubeşte-ţi prietenul, Isus spune: iubeşte-ţi chiar şi vrăjmaşul. În timp ce lumea ne îndeamnă să aduni privirile spre tine, să cauţi lumina reflectorului, să trăieşti pentru aplauzele, aclamaţiile şi slava de la oameni, Isus vorbeşte de viaţa din odăiţă răsplătită de Tatăl care vede în ascuns. În timp ce lumea ne învaţă să ne încredem în bogăţii, Isus indică spre încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. În timp ce lumea ne bagă în cap cum să ne ţinem de viaţa asta cât mai bine, să o strângem în barţe cu cât mai mult patos, Isus spune că cel ce-şi va pierde viaţa pentru El o va câştiga. În timp ce lumea ne ademeneşte în cursa spre poziţii cât mai înalte, Isus ne învaţă că cei ce vor să fie cei mai mari, să fie slujitorii tuturor. În timp ce lumea acţionează conform principiului: “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, Isus ne vorbeşte să întoarcem şi obrazul stâng, să ne lăsăm şi cămaşa, să mergem şi a doua milă. În timp ce lumea ne învaţă să ripostăm, să ne răzbunăm, să întoarcem cu aceeaşi monedă, Isus ridică la rang înalt iertarea.

Aşadar, în timp ce lumea, prin tot ceea ce susţine ne înrobeşte, ne face dependenţi, ne controlează, Isus cheamă spre libertatea venită din trăirea după poruncile Lui, care ne scapă de tensiunile lumii. Nu mai reacţionăm că aşa suntem impulsionaţi, ci acţionăm de dragul Domnului Isus.

Adoptarea chipului veacului e vrăjmăşie cu Dumnezeu. Dar ce ne facem căci de când suntem trăim cu el impregnat în noi…

Isus e soluţia, tocmai de aceea a venit (“Am venit ca oile Mele să aibă viaţa şi să o aibă din belşug”). Înţelege realitatea în care trăim şi învaţă să urăşti standardul lumii iar astfel nu vei mai dori să i te potriveşti. Priveşte spre exemplul Său, freacă-ţi mintea să pricepi cuvintele Sale, înţelepciunea Sa (“ci să vă prefaceţi prin înoirea minţii voastre”). Roagă-te, petrece timp cu El (“Când îmi întorc privirile spre El mă luminez de bucurie”). Dacă vei fi sincer în căutarea Ta, El te va face să iubeşti înţelepciunea Lui şi o va sădi în inima ta, făcând-o să crească tot mai mare, aducând tot mai multă roadă. Nu există un ingredient secret. Isus a făcut totul, tu trebuie doar să înveţi să primeşti