vineri, 7 noiembrie 2008

True love

E ciudat ce grăbită e lumea. Mereu trece fără să-i observe pe cei din jur, mereu preocupată de propriile probleme, nici una fundamentală, ci majoritatea atât de superficiale încât dacă ai sta să le analizezi te-ai întreba de ce îşi mai bate cineva capul cu aşa ceva. Prea stresaţi de timp să observăm un cer albastru, o floare căzută pe trotuar, un copil ce aleargă trăgându-şi părinţii după el, o fetiţă murdară pe faţă, pe haine, cu nasul murdar, părul uns şi încâlcit, pantalonii rupţi, dar cu un zâmbet strălucitor. Nimeni nu pare să observe toate acestea. Eu însă fie că vreau fie că nu, o fac. Toată ziua, de la 7 jumate dimineaţa până la 8 seara asta e tot ce fac. Stau pe margine, ferit oarecum de ochii trecătorilor, dar în acelaşi timp în drumul lor şi privesc, aştept.

Văd şi certurile dintre tineri îndrăgostiţi, văd şi când unui părinte i se rupe inima când nu are bani să îi cumpere ce ar vrea copilului lui, iar acesta plânge cu lacrimi mari şi sughiţuri, în cele din urmă acceptând altceva în schimb şi o promisiune că data viitoare o să primească ce îşi doreşte. Şi eu am 3 copii; doi băieţi şi o fată. Mi-a mai rămas cel mic care acum e şi el mare, bărbat în toată regula. El are grijă de mine. Cel mare e în puşcărie pe viaţă. Triplu omor şi tâlhărire, la care se adaugă o mulţime de scandaluri şi furturi, bătăi. L-au înfundat pe viaţă. Măcar are o pâine şi un pat. Fata mea. Scumpa mea fetiţă. Cândva... demult... era ca şi fetiţa asta care trece acum pe lângă mine uitându-se cu ochi mari şi trişti la mine. Îi e milă de mine. Dar părinţii ei nu au timp de milă. Nu pot să cred cât de repede trece vremea şi câtă pacoste e ireversibilitatea asta a timpului. Se duce şi nu mai vine înapoi. Acum e prostituată. O mai văd în câte o seară prin câte o maşină luxoasă. Nu se poate nici măcar uita la mine. Şi-ar pierde clientela. Îmi mai trimite câte o pâine caldă printr-unul din copiii ăia prost îmbrăcaţi ce stau la intersecţia Bucureştilor cu Unirii şi se leagă de toţi ca să le dea şi lor lumea ceva bani că nu au ce mânca. Şi e adevărat. Nu au. Dar lumea nu are ochi pentru ei. Lumea e prea sus, iar ei sunt prea jos.

Băiatul cel mic e cel mai realizat. Lucrează la drusal, îi plătit bine, are familie, o nevastă tare guralivă, s-ar lega şi de mine, dar cum nu îi răspund niciodată nu mai zice nimic, că ei îi trebuie pe cineva care să o antreneze în certuri. Are şi 8 copii. Cel mare are aproape 17 ani. Le fură copilu’ de le rupe, da şi e deştept foc. Apoi vine fata care ţine cel mai mult la mine. Ea are 15 ani. E mai deşteaptă ca fratele ei. E chiar premiantă la şcoală. A luat menţiune. E mândria casei. Cel mai mic are abia câteva luni. Dacă vreţi să îl vedeţi, el stă cu măsa la RFN şi face bani de pe acuma. E foarte frumos. Are nişte ochi limpezi, verzi de toată frumuseţea. Asta e familia mea. Nimănui nu-i pasă de ea. Nici primăriei, nici rudelor mele, nici celor care mă văd în fiecare zi. Cel puţin aşa am crezut până acum nu de mult.

Îmi vedeam ca de obicei de locul meu pe trotuar privind umil la fiecare persoană care trecea pe lângă mine. Încercam să îi privesc direct în ochi, ştiam că doar foarte puţini puteau fugi de o privire directă şi atât de tristă. Nu mai ştiu să privesc altfel, nici să zâmbesc, nici să fiu altfel decât trist. După cum ziceam. Îmi vedeam de partea mea de trotuar când un tânăr cam la vreo 28 de ani, îmbrăcat la 4 ace, costum negru, cămasă albă, cravată în dungi roşii şi negre, pantofi negrii cu lac, servietă la mână. Om realizat. L-am văzut de departe, dar am ajuns să cunosc destul de bine caracterul oamenilor după modul cum umblă, şi cum se îmbracă sau vorbesc, încât ştiam că nici măcar nu are rost să îmi ridic capul să îl privesc. A fost pentru prima dată în cei 15 ani de când stau pe trotuarul acesta murdar şi blestemat când m-am înşelat. Tânărul a venit, s-a oprit în dreptul meu. Eu mi-am ridicat privirea miloagă, iar el mi-a zâmbit larg, cu bunătate. Mi-a dat sandwich-ul lui cald, cumpărat de la fast-food-ul din intersecţie. Mi-a zis poftă bună şi apoi a plecat. Am dat doar din cap şi am încercat şi eu să îi zâmbesc cum puteam mai bine. Ştiam că zâmbetul meu era o grimasă groaznică. Aveam doar 4 dinţi rămaşi în gură, dar îi mulţumeam Domnului că mă putea folosi de ei să mănânc. Eram într-adevăr flămând. DE obicei nu mănânc decât seara când sunt adus acasă, şi atunci doar după ce au mâncat toţi copiii. Stăm toţi în două camere înghesuiţi, dar e atât de plăcut să fii înconjurat de copii care nu se uită la infirmităţile tale ci te consideră aşa întreg cum eşti, chiar dacă viaţa te-a înjumătăţit. Sunt sigur că şi tânărul în costum a citit ce scrie pe cartonul ce îl am legat la gât: “Vă rugăm ajutaţi un bătrân sărac, fără picioare şi mut.” Nu mi-a plăcut să cerşesc niciodată. Dar uneori viaţa te îngenunchează sau îţi retează genunchii.

A doua zi a venit din nou cu mâncare, a treia zi mi-a adus şi o sticlă de apă. Au trecut o săptămână, două, trei şi el tot venea, câteodată chiar de 2-3 ori pe zi. Nu ştiam cum să îi mulţumesc, nu-i ştiam nici măcar numele, iar el se comporta cu mine ca şi cu ceva cunoştinţă de-a lui. După aproximativ o lună, într-o sâmbătă a venit cu două sandwich-uri, o sticlă de suc, două pahare şi un scăunaş. S-a aşezat pe scăunaş şi a început să mânânce, din când în când întorcându-se spre mine zâmbind. După ce am terminat mi-a dat un pahar cu suc şi a început să povestească cu ochii pierduţi în vitrina magazinului de vis-a-vis. Era căsătorit, avea familie, avea o afacere de succes, avea tot ce îşi putea dori un om. Chiar şi părinţii lui mai erau în viaţă. Îmi povesti despre cei doi băieţi pe care îi are, unul de 4 ani altul de 1 an, şi avea pe drum încă o fetiţă. Urma să aibe trei copii ca şi mine. Din când în când se oprea şi mă întreba dacă mai vreau suc. Eu dădeam din cap că nu şi îl ascultam mai departe. Avuse o copilărie plăcută. Terminase facultatea de management, îi plăcea să citească, îi plăcea fotbalul. Aş fi avut atâtea să îi spun, dacă doar aş fi putut scrie, dacă aş fi învăţat să scriu şi să citesc. Aveam picioarele retezate, limba tăiată, nici nu ştiam de ce mai trăiam, eram doar o povară pentru ceilalţi. Tratamentul acesta a continuat cam încă două luni. Timp în care am înţeles că ţine la mine, că îi pasă de mine, ba chiar au fost momente în care mă simţeam ca şi un copil ce privea cu admiraţie către tatăl lui, rolurile erau oarecum schimbate. Apoi după, ceea ce au fost trei luni de har pentru mine el a dispărut. Nu a mai trecut pe acolo niciodată. Cu o săptămână înainte de dispariţia lui în mijlocul unui monolog legat de afacerile lui îmi zise: “ştiu că poate şi acum ţi se pare ciudat faptul că stau aici lângă tine, şi vorbesc despre viaţa mea, de parcă nu am nimic altceva de făcut, dar Tata mi-a zis că trebuie să îi iubesc pe toţi, în special pe cei care... “ şi aici se opri, mă privi în ochi mă sărută pe frunte şi apoi continuă: “Dumnezeu te iubeşte cum nici nu îţi dai seama”. Apoi îşi continuă sporovăiala. Acele au fost cele mai minunate clipe din viaţa mea de peste 70 de ani. În clipele acelea m-am simţit iubit. După dispariţia lui care s-a dovedit a fi datorită unui accident de maşină stupid sau poate nu chiar stupid ci premeditat, asta mi-a spus-o nevasta lui care acum vine o dată la două săptămâni şi stă cu mine în poveşti la fel cum făcea el, deci după moartea lui nu m-am simţit singur nici o clipă, adică îi simţeam lipsa, şi îmi părea rău că nu mai vine, dar cuvintele lui mi-au rămas întipărite în minte: “Dumnezeu te iubeşte cum nici nu îţi dai seama”. Acum cred asta din plin. Şi când sunt singur am cu cine vorbi, timpul trece mai repede. Cele trei luni de har par a se prelungi şi până acum. Se pare că am învăţat să zâmbesc din nou, să mă bucur, să râd de râsul copiilor ce trec pe stradă. Acum nu stau aici pe trotuar cu scopul să cerşesc, ci vreau să ofer un zâmbet celor pe care îi văd.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu