Văd şi certurile dintre tineri îndrăgostiţi, văd şi când unui părinte i se rupe inima când nu are bani să îi cumpere ce ar vrea copilului lui, iar acesta plânge cu lacrimi mari şi sughiţuri, în cele din urmă acceptând altceva în schimb şi o promisiune că data viitoare o să primească ce îşi doreşte. Şi eu am 3 copii; doi băieţi şi o fată. Mi-a mai rămas cel mic care acum e şi el mare, bărbat în toată regula. El are grijă de mine. Cel mare e în puşcărie pe viaţă. Triplu omor şi tâlhărire, la care se adaugă o mulţime de scandaluri şi furturi, bătăi. L-au înfundat pe viaţă. Măcar are o pâine şi un pat. Fata mea. Scumpa mea fetiţă. Cândva... demult... era ca şi fetiţa asta care trece acum pe lângă mine uitându-se cu ochi mari şi trişti la mine. Îi e milă de mine. Dar părinţii ei nu au timp de milă. Nu pot să cred cât de repede trece vremea şi câtă pacoste e ireversibilitatea asta a timpului. Se duce şi nu mai vine înapoi. Acum e prostituată. O mai văd în câte o seară prin câte o maşină luxoasă. Nu se poate nici măcar uita la mine. Şi-ar pierde clientela. Îmi mai trimite câte o pâine caldă printr-unul din copiii ăia prost îmbrăcaţi ce stau la intersecţia Bucureştilor cu Unirii şi se leagă de toţi ca să le dea şi lor lumea ceva bani că nu au ce mânca. Şi e adevărat. Nu au. Dar lumea nu are ochi pentru ei. Lumea e prea sus, iar ei sunt prea jos.
Băiatul cel mic e cel mai realizat. Lucrează la drusal, îi plătit bine, are familie, o nevastă tare guralivă, s-ar lega şi de mine, dar cum nu îi răspund niciodată nu mai zice nimic, că ei îi trebuie pe cineva care să o antreneze în certuri. Are şi 8 copii. Cel mare are aproape 17 ani. Le fură copilu’ de le rupe, da şi e deştept foc. Apoi vine fata care ţine cel mai mult la mine. Ea are 15 ani. E mai deşteaptă ca fratele ei. E chiar premiantă la şcoală. A luat menţiune. E mândria casei. Cel mai mic are abia câteva luni. Dacă vreţi să îl vedeţi, el stă cu măsa la RFN şi face bani de pe acuma. E foarte frumos. Are nişte ochi limpezi, verzi de toată frumuseţea. Asta e familia mea. Nimănui nu-i pasă de ea. Nici primăriei, nici rudelor mele, nici celor care mă văd în fiecare zi. Cel puţin aşa am crezut până acum nu de mult.
Îmi vedeam ca de obicei de locul meu pe trotuar privind umil la fiecare persoană care trecea pe lângă mine. Încercam să îi privesc direct în ochi, ştiam că doar foarte puţini puteau fugi de o privire directă şi atât de tristă. Nu mai ştiu să privesc altfel, nici să zâmbesc, nici să fiu altfel decât trist. După cum ziceam. Îmi vedeam de partea mea de trotuar când un tânăr cam la vreo 28 de ani, îmbrăcat la 4 ace, costum negru, cămasă albă, cravată în dungi roşii şi negre, pantofi negrii cu lac, servietă la mână. Om realizat. L-am văzut de departe, dar am ajuns să cunosc destul de bine caracterul oamenilor după modul cum umblă, şi cum se îmbracă sau vorbesc, încât ştiam că nici măcar nu are rost să îmi ridic capul să îl privesc. A fost pentru prima dată în cei 15 ani de când stau pe trotuarul acesta murdar şi blestemat când m-am înşelat. Tânărul a venit, s-a oprit în dreptul meu. Eu mi-am ridicat privirea miloagă, iar el mi-a zâmbit larg, cu bunătate. Mi-a dat sandwich-ul lui cald, cumpărat de la fast-food-ul din intersecţie. Mi-a zis poftă bună şi apoi a plecat. Am dat doar din cap şi am încercat şi eu să îi zâmbesc cum puteam mai bine. Ştiam că zâmbetul meu era o grimasă groaznică. Aveam doar 4 dinţi rămaşi în gură, dar îi mulţumeam Domnului că mă putea folosi de ei să mănânc. Eram într-adevăr flămând. DE obicei nu mănânc decât seara când sunt adus acasă, şi atunci doar după ce au mâncat toţi copiii. Stăm toţi în două camere înghesuiţi, dar e atât de plăcut să fii înconjurat de copii care nu se uită la infirmităţile tale ci te consideră aşa întreg cum eşti, chiar dacă viaţa te-a înjumătăţit. Sunt sigur că şi tânărul în costum a citit ce scrie pe cartonul ce îl am legat la gât: “Vă rugăm ajutaţi un bătrân sărac, fără picioare şi mut.” Nu mi-a plăcut să cerşesc niciodată. Dar uneori viaţa te îngenunchează sau îţi retează genunchii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu