luni, 10 noiembrie 2008

Dragostea şi sacrificiul

Azi am împlinit douăzeci şi trei de ani. Trecuse viaţa-mi pe lângă mine asemenea întrebărilor fără răspuns. Îmi amintesc şi-acum de vremurile când hoinăream prin “Balta Alba” frumosul meu cartier bucureştean unde mi-am petrecut cei dintâi şaptesprezece ani pe lângă colţurile murdare ale blocurilor prin garsonierele infecte ale prietenilor drogaţi şi aproape de acel ce pân` acum mi-a rămas în minte. Acel om căruia nu pot să îi uit nici cel mai mărunt gest sau schiţă a feţei sau privirea blândă şi plină de prietenie când mă vizita în momentele în care ajungeam în vreun spital. Da, crescusem împreună, eu vagabondul de la colţuri iar el felinarul meu ori de câte ori aveam probleme sau neclarităţi. Îl chema Florin şi era pocăit şi chiar îl apreciam pentru acest lucru, adoram oamenii ce se puteau sustrage din lumea cotidiană formându-şi un alt univers care să îl atingă pe cel exterior nouă. Nu îi era ruşine cu mine fapt care mă încălzea uneori; iar pentru mine prezenţa lui era ca o mândrie şi un extaz interior ce nu îl pot decripta nici acum.

Trecuseră şapte ani de când ne-am cunoscut şi vorbele celor de la colţuri şi ale părinţilor erau din ce în ce mai bine conturate. Problemele ce se acumulau la scoală, din pricina faptului ca se afla în prezenţa mea, ajunseră critice. Într-o luni pe la ora treisprezece după terminarea orelor de curs primise o palmă, fiind totodata scuipat de un elev de clasa a douăsprezecea, pentru faptul că era pocăit. Nu a reacţionat nici cum. În acest domeniu îl credeam şi eu un pămpălău. Văzând scena am reacţionat. La fel ca toţi alţii ce se legau de Florin, şi acesta ajunse pe paturile spitalului. Datorită acestui fapt, ajunsese aproape să fie exmatriculat. Părinţii dorind totodată să îl alunge de acasă. El nu mi-a spus nimic cu toate acestea aflasem totul. Îmi vorbea ades despre un Dumnezeu care va clarifica totul. Şi într-o zi de miercuri am înţeles.

“Căci dacă cei din jur nu ne pot despărţi şi tot ce se întâmplă nu e bine, voi renunţa la mine”. Auzind aceste vorbe începuse să îmi zâmbească, cu o privire licărindă şi îmbibată în lacrimi. Am ajuns să plătesc pentru tot ceea ce am facut, eram ades bătul de cei cu, care aveam divergenţe, dar acum nu mai ripostam. Vorbeam frumos şi chiar elevat cu profesorii. Cu cei ce mă înjurau şi mă făceau pămpălău, da, a fost greu exagerat. Dar lumea a ajuns să mă accepte să vadă schimbarea şi să îmi ofere o şansă pentru a mă redresa.

Totul era senin acum. Fără belele fără griji fără combinaţii la colţ de bloc. Doar eu şi Florin. A fost miercuri. Da o miercuri în care a plouat prea mult în care multe lacrimi s-au vărsat şi un sulfet s-a stins. În acea zi, inima îi cedase. Căzuse în faţa mea pe trotuarul ud în timp ce îmi întinse mâna pentru a mă saluta.

Îi simt lipsa şi totuşi îl simt lângă mine. Cel care m-a ajutat să renunţ la mine; nu la o maşină, sau la un anturaj. M-a învăţat ce a fost mai greu şi mai plăcut să îmi trăiesc viaţa lipsit de mine respirând fiecare gură de oxigen pentru cei pe care îi iubesc. Atunci am învăţat dragostea şi sacrificiul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu