Tema pentru urmatorul numar

Ce inseamna CRACIUNUL pentru Dumnezeu?

Ce inseamna pentru tine?

Doar nasterea lui Dumnezeu ne lumineaza cu adevarat orizonturile, procurandu-ne perspectiva vesniciei. Este speranta de nezdruncinat, libertatea salvatoare intr-o lume ce ne leaga strans de … nimic; fenomenul mai presus de 'fenomenal'…

Tu ce-ai sa faci de acest Craciun? Pregatirile deja au inceput, in doua planuri, desigur. Vei fi la fel de banal umplandu-te pana la refuz, cu ce ofera supermarketurile ca anii trecuti? Sau vei prinde perspectiva lui Dumnezeu ce-a surprins ingeri si demoni de dragul tau? Fa ingerii sa tresalte invaluindu-te in gandul lui Hristos ce a pasit in umilinta inspre noi.

Si mai fa ceva: fa prima urare de acest Craciun Domnului scriind un articol in cinstea Lui pentru acest imens sacrificiu ce l-a facut atunci cand a decis sa vina la noi, avand deja lamurita perspectiva Calvarului.

Uniti-va in acest nr 9 ca sa realizam o revista placuta Lui, 'citibila' de colegi(fara teologie obscura), de parinti si de toti cei ce va privesc si asteapta (evident) ceva de la voi.

respir2008@yahoo.com

P.S. Termenul limita (de data asta fara sa poata fi depasit, pentru a o redacta, tiparii si oferi si colegilor in timp util) este: Duminica 14.12.2008, ora 24.00.

Să ierţi e un lucru mare

Multe persoane ne greşesc considerabil în lumea aceasta, dar trebuie să ne gândim, noi cum le greşim şi cât de des, căci nu există om fără greşeală. Deşi lumea aceasta este mai puţin perfectă din cauza greşelilor pe care le facem, căci până la urmă şi greşelile sunt un păcat, am putea să o facem aproape perfectă iertând căci odată cu iertarea vine şi gândul bun şi facerea de bine. Multora dintre noi ni se pare prea greu să iertăm, datorită faptului că ni s-a greşit de atâtea ori şi avem un gând în genul “de ce să iert? numai o să-mi greşească iarăşi. De ce să-mi pun încrederea în acea persoană, căci numai o să mă dezamăgească iarăşi?“. Dacă am fi credincioşi adevăraţi, ne-ar fi aşa de uşor să iertăm numai gândindu-ne de câte ori ne iartă bunul Dumnezeu, şi de câte ori îşi întoarce privirea când greşim cu ceva împotriva Lui, pentru că El e bun şi nu oboseşte iertând.

De acea de bunătate avem nevoie şi noi. În fiecare din noi există un anumit grad de bunătate şi gând bun, tot ce trebuie să facem este să ştim să fructificăm şi să creştem în bunătate. Să-ţi iubeşti aproapele este uneori o poruncă aşa grea şi de multe ori nu-i dăm un interes aparte, ne trezim doar cu un sentiment de ură şi dispreţ faţă de multe persoane. Trebuie doar să ne gândim că, atunci când o persoană ne greşeşte trecem printr-o încercare, căci este o mare încercare să priveşti pe cineva în ochi când îţi greşeşte, şi să simţi dragoste. Mulţi dintre noi avem haruri diferite de la Domnul, dar eu cred că a ierta este un har pe care toţi îl avem, căci a greşi e omeneşte, dar a ierta e Dumnezeieşte!

Iertarea

Din punctul meu de vedere iertarea reprezintă faptul de a accepta şi a nu lua în considerare greşeala făcută de o persoană cunoscută sau chiar necunoscută, astfel dând dovadă de respect şi răbdare faţă de acea persoană .

Acest fapt îl găsim în oricine indiferent de personalitate, defapt mă îndoiesc că există vreo persoană în lumea aceasta care nu a iertat vreodată conştient sau inconştient, iertarea poate avea loc în orice caz, fie în cazuri mărunte ca un frate care îşi iartă fratele mai mare pentru că l-a lovit, fie în cazuri foarte semnificative ca o persoana care găseşte puterea de a ierta un criminal care a încercat să-l omoare. Ea poate fi exprimată din multe motive, fie că o iubeşte pe acea persoană, fie că are respect şi răbdare pentru ea, fie că nu vrea să aibe remuşcări, fie că e spre binele lui, sau fie pentru o multitudine de alte motive.

În Biblie găsim acest cuvânt de nenumărate ori pentru că e de mare preţ în ochii Domnului să ierţi, atât pe aproapele tău cât şi pe duşmanul tău.

Cât despre expresia ,,să-l ierţi pe fratele tău de şaptezeci de ori câte şapte‘’ cred că se referă la faptul de a ne ierta unii pe alţii întotdeauna, ori de câte ori e nevoie.

A ierta este divin

Un citat de Alexander Pope spune aşa: "A greşi este omenesc, a ierta este divin".
Tocmai din acest citat extragem originile iertării, valenţele iertării şi magnitudinea iertării.

Ca şi copii ai Lui, sunt ferm convinsă, că iertarea ar trebui să reprezinte pentru noi un imperativ, un necesar, şi nu un element facultativ cum îl privim de cele mai multe ori .

Vă aflaţi aici, citind această revistă, tocmai datorită faptului că Dumnezeu ne-a iertat, pentru că încă ne păsuieşte şi ne dă ocazia să experimentăm şi noi libertatea oferită de iertare şi pentru a ne perfecţiona această virtute.

Am fost creaţi cu mici goluri, cu mici lipsuri pe care doar El în dragostea Sa îngăduitoare şi blândă le poate umple. Prin prisma Lui, noi suntem întregi, însă prin prisma umanităţii noastre, acele lipsuri ies la lumină şi se expandează.

Suntem foarte pricepuţi când vine vorba de evaluarea neajunsurilor proprii şi ne simţim deseori împiedicaţi de ele, dar întradevăr excelăm când e vorba de evaluarea imperfecţiunilor celor din jur care poate la un nivel mai înalt sau mai scăzut ne afectează. Prinşi în sentimentul de individualitate promovat de societatea contemporană, se simte o creştere tot mai mare a insensibilităţii noastre, a brutalităţii noastre şi a refuzului nostru de a trece cu vederea orice lucru mic care ne-ar putea leza iluzia de integritate sau cvasi-perfectiune pe care ne străduim atât de mult să o instaurăm, chiar dacă aceste lucruri rănesc apropiaţii noştri. Iertarea e dovada dragostei, iar noi suntem incapabili să iubim fără Dumnezeu.

Insensibilitatea noastră îşi are rădăcini în suferinţe adânci muşamalizate, nevindecate, neîncredinţate în mâna pricepută a lui Dumnezeu. În procesul de refulare a acestor dureri vor fi mai apoi prinşi oameni care vor ieşi, şi ei, la rândul lor, suferind din pricina noastră.
Modul în care vom reuşi să fim cu adevărat liberi, va fi să ne facem un culcuş în palmele lui Dumnezeu, pe care El le ţine în permanenţă deschise pentru noi. Promisiunea Lui de a ne vindeca, de a ne ierta, stă în picioare încă de la începuturi.

Ne putem găsi liniştea în iertare, iar odată simţită o aşa uşurare şi bucurie, e imposibil să nu oferim şi noi această oportunitate!

Eliberare

Respira greu. Nările parcă-i deveniseră o sită iar pieptul îi părea încleştat, istovindu-i plămânii cu fiecare respiraţie. Ochii îi erau pironiţi în gol, iar faţa trăda o puternică încordare. Fără să realizeze, ţinea pumnii strânşi. Căuta ceva înăuntru de care să se agaţe – orice motiv. Dar, ce disperare, totul era gol! Nu găsea nimic. Nu înţelegea ce era în neregulă. Evenimente recente i se derulau în minte în timp ce căuta, cu prudenţa şi meticulozitatea unui detectiv, MOTIVUL, orice situaţie supărătoare care să o fi adus în stare aceasta. Dar nu găsea decât voie bună, culori vesele, oameni dragi alături, experienţe pe care de mult le dorise realizate. Atunci ce? De ce nu se putea bucura acum? De ce simţea prezenţa unui zid între ea şi restul? De ce entuziasmul din jur i se părea gălăgios, supărător, râsetele groteşti şi orice remarcă un atac asupra ei? De ce o iritau atâtea? De ce simţea presiuni din toate părţile şi scârbă chiar faţă de propriul eu? Îşi ura fiecare mişcare, fiecare cuvânt rostit. Şi nu era vorba doar de seara aceea. Nu se mai recunoştea în deciziile pe care le luase în ultima vreme, în motivele date prietenilor, părinţilor. Părea să dorească cu ardoare să ajungă undeva, dar nu-i era clar unde, iar calea înspre acolo era ţesută din compromisuri şi lucruri atât de urâte încât îi era groază şi să se gândească, dară-mi-te să le spună pe nume...

Atmosfera o apăsa mai tare, mai tare ... Simţea că ameţeşte. Trebuia să scape. Să fugă. Departe de toţi. Invizibilă.

Istovită, se cuibăreşte în patul rece. Negrul de afară îi reaminteşte de bezna dinăuntrul ei unde se simte tot mai străină. Îi vine când se autocompătimească, când să se mustre cu severitate de starea în care se află. În final, lăsând garda jos îngână: „Doamne...!” Printre suspine eliberatoare cere lumină. Şi Dumnezeul ei nu întârzie în împlinirea făgăduinţelor Sale! Dintr-o dată îi apare în faţă: o forţă nevăzută o acapara, o împingea să facă, să fie, să devină. Dădea naştere unor reacţii ciudate, răspunsuri iraţionale în situaţii ce n-ar fi cerut aşa ceva: o îmbufnase simpla remarcă a lui X, o duruse surprinzător fapta lui Y, o scoase din sărite o glumă nevinovată, fugea de compania lui Z, era scepetică cu privire la comportamentul atâtor persoane. Toate acestea erau, totuşi aproape insesizabile ca să le considere a fi MOTIVUL.

Fără să realizeze, trecuse peste propriile greşeli şi ale celor din jur, dar nu iertase. Păstra în inima acele rădăcini otrăvitoare, ‘liniştindu-se’ la gândul că tăiase tulpina. Dar vai, erau acolo, erau multe, păreau să se extindă asupra întregii ei vieţi, să o controleze!

Dar, în fond şi la urma urmei, îşi spune, cum să scoată din calcul faptul că X e aşa şi aşa? Nu-şi poate permite să trăiască în naivitate, trebuie să fie prudentă, taxatoare, să înveţe să vadă prin oameni, să nu-i lase să-i facă rău, nu? În timp ce se zbate să se argumenteze, o voce blândă care în aceelaşi timp o cutremură şi o face să cadă pe genunchi, îi răsună în minte: “Şi Eu am trecut pe acolo!”

O, cât de oarbă fusese! Isus a fost şi El Om: rănit de prieteni, neînţeles de părinţi, trădat de Petru, privit cu scepticism de Toma, dispreţuit de farisei, acuzat de oamenii cărora le dăduse eliberare!

Şi totuşi, în integritatea şi libertatea în care trăia, nu a lăsat ca acestea să degenereze în resentimente, ură sau răzbunare. Isus a iubit mereu omul. Dar asta nu a însemnat să le aprobe rătăcirea, nici măcar să le-o ignore. Nu. Isus, deplin conştient de mizeria din inima omenească, a urât dintotdeauna păcatul.

Iertare nu înseamnă justificare a păcatului. Dumnezeu consideră răul necesar de judecat şi pedepsit. DAR, iertarea renunţă la dreptul de a judeca şi pedepsi în favoarea lui Dumnezeu. Iertarea înseamnă să urăşti păcatul, dar să iubeşti omul.

Iartă!

"Iartă-mă" , "Scuză-mă" sunt cuvinte care le folosim atât de des şi cred că în majoritatea cazurilor sunt esenţa unor inimi care într-adevăr vor să fie absolvite de vină, vor să repare greşeli, vor ca ceea ce au cauzat şi au rănit să fie şters cu desăvârşire şi niciodată readus la actualitate. Da, când suntem în această postură de oameni supuşi greşelilor căutăm iertarea cu tot dinadinsul, însă când noi suntem cei răniţi aşa de greu suntem dispuşi să iertăm, să iertăm în adevăratul sens al cuvântului.

Fiind creştini, de mici auzim într-una că trebuie să iertăm celor ce ne greşesc pentru că şi Dumnezeu ne iartă fiecare greşeala atunci când îl rugăm sincer. Aşadar, atunci când cei din jur, oameni fiind, eşuează în a-şi duce la îndeplinire promisiunile sau fac ceva ce ne deranjează sau ne răneşte obişnuim să spunem, maşinal, te iert. Uneori chiar şi noi credem ce spunem, asta până în momentul în care ni se iveşte oportunitatea să le răspundem cu aceeaşi monedă sau până avem ocazia să povestim mai departe ce ne-au făcut şi să-i facem cu ou şi oţet în faţa celorlalţi oameni. Dar noi i-am iertat de fapt, doar că… nu am uitat. Mă întreb dacă suntem multumiţi cu acest soi de iertare, din partea oamenilor şi mai ales din partea lui Dumnezeu. Uităm că atunci când rostim rugăciunea Tatăl nostru îi cerem să ne ierte în aceeaşi manieră în care şi noi iertăm greşiţilor noştri. Oarecum ne tăiem singuri craca de sub picioare.

Consider că iertarea altora ar trebui de acum înainte să ne preocupe la fel de mult ca propria noastră iertare. Când ne rugăm zilnic ca Dumnezeu să ne ierte ar trebui să ne rugăm cu aceeaşi intensitate ca El să ne dea putere să iertăm cu tot sufletul şi cu toată mintea, deoarece toţi suntem oameni şi toţi suntem supuşi greşelilor, iar iertarea e un mod sigur de a exersa dragostea. La fel ca şi în dragoste, atunci când sentimentele ne dictează să facem fix invers decât ar trebui noi trebuie să luăm o hotărâre, hotărârea de a ierta şi să o ducem până la capăt...până la urmă Dumnezeu ne va da şi sentimentele potrivite şi o inimă întreagă, iar pacea care vine după acest proces este nepreţuită.

Închei reafirmând că nu e uşor şi e un exerciţiu pe care poate trebuie să-l facem zilnic pentru a reuşi, dar Dumnezeu apreciază atitudinea inimii şi tot El e cel care dă putere. Şi poate ar fi bine să-i spunem şi celui care ne-a greşit că l-am iertat din inimă, niciodată nu putem şti cât de mult îl apasă această povară.

Iartă-ne Tată că nu ştim să iertăm, dar mulţumim că Tu rămâi Bun.

Iubire, iertare…

‘’Iertare’’-sună aşa frumos, nu? Dar câţi dintre noi putem spune cu sinceritate şi lacrimi în ochi că iertăm celor ce ne greşesc şi suntem iertaţi de fiecare dată când greşim? În lumea de azi, care se scufundă tot mai mult într-un mare abis de neexistenţă reală, mai putem oare vorbi despre Iertare? Când e aşa greu să spui ‘’Te iubesc!”, cum să-ţi mai apleci capul şi să spui ‘’Iartă-mă!’’ Din multele lucruri care nu le înţeleg, acesta mă frământă foarte tare: de ce în bisericile noastre rugăciunea este atât de slabă, scurtă şi fără un pic de emoţie sau acel sentiment pe care îl simţeau altă dată generaţiile trecute? Câteodată visezi că vine cineva şi iţi cere iertare şi când te trezeşti la realitate vezi că acum e cu totul altfel, mai multă răutate, mai multă iluzie, oameni fără iubire, fără pace interioară; şi ţi-ai dori sau măcar crezi că ai vrea să schimbi lucrurile, să fie exact pe dos: bunătate, iubire, pace şi multă fericire. În ziua de azi nici măcar în lumea supermodelelor nu există fericire pură, să nu mai vorbim de lumea reală, crudă şi păcătoasă în care trăim. Nu înţeleg de ce unii dintre noi, noi care suntem iubiţi cel mai mult de Tati, nu putem să ne ridicăm şi să schimbăm situaţia. Vă e frică de ignoranţa celorlalţi? Vă e frică să muriţi pentru Domnul Isus? După tot ce a făcut pentru noi, nu mai ştiţi cât a suferit pentru păcatele noastre, cum am fost iertaţi de cele mai grele păcate care poate ne nenoroceau viaţa; nu mai ştiţi câtă iubire s-a scurs în acea zi pentru tine şi pentru mine ca să putem trăi azi şi să ne uităm la alţii cum o iau pe cărări greşite, cum se leapădă de Domnul în ultimul moment al vieţii? Credeţi că la asta am fost chemaţi, să stăm să ne uităm la un film de groază, şi să aşteptăm să vină Domnul, crezând că te va lua la El dacă ai făcut o faptă bună în viaţa ta şi reuşeşti să nu fumezi sau mai ştiu eu ce? Câtă lume are nevoie să ştie că Domnul iartă şi azi suflete păcătoase, şi totuşi stăm aici şi ne rugăm să fie bine. Dar dacă nu o faci cu credinţă, dacă nu crezi că o să fie mai bine, te rogi pe degeaba. Hai frate, Wake Up şi fă ceva cu viaţa ta, fă ceva cu oamenii care probabil plâng în ceva colţ de lume că simt moartea şi pericolul, se simt singuri, şi ei încă nu îl cunosc pe Domnul, nu ştiu că 10 secunde de ar mai trăi ar putea merge Acasa, nu la vecinu’ să se frigă un pic, şi ar putea fi fericiţi. Cât e de crudă realitatea şi vai cât îi doare pe unii, şi nimeni nu iartă, nimeni nu mai vrea să iubească, dacă i-ai întreba “de ce?” probabil ţi-ar răspunde cu o jumătate de lacrimă în ochi, că doare, că de fiecare dată când a iertat, ea/el nu a fost iertat la rândul lui, sau la fel s-a intâmplat şi cu iubirea. Şi aşa e, am trăit şi eu asta, dar sunt în viaţă, nu fac atâta caz din asta, trec mai departe, sau asta era inainte. Acum am cel mai meseriaş Prieten din LUME! Se Numeşte Isus Hristos. E cel mai loial şi sincer dintotdeauna, mă iubeşte atât de mult, sincer, nu L-aş da la nimeni, dar îi atâta de tare că tuturor le place de El, şi El îi iubeste pe toţi, deci ţine minte că are şi pentru tine Dragoste, şi te iubeşte de mult. Nu ştiu dacă ştiai asta, orice rău de neiertat pe care l-ai fi făcut în viaţa ta, El te iubeşte, şi te-a iertat. Nu e minunat? Trebuie doar să te gândeşti serios la asta, nu să vii la biserică că ai văzut o fată sau un băiat drăguţ, când ţie de fapt nici nu iţi pasă de Domnul. Asta nu se face şi cu tristeţe trebuie să spun că şi în bisericile noastre sunt adolescenţi din aceştia. Nu vreau să vă arat cu degetul, vreau doar sa mergeţi la crucea Domnului şi să îi cereţi Iertare, cum ştiţi voi, pentru că doar aşa puteţi avea Cerul; sau poate că vă place şi vouă la vecinu’. Gusturile nu se discută, aşa am auzit de mai multe ori, însă ce vei mai putea discuta când vei vedea cerul deschizându-se, când vei vedea îngeri şi oameni cu lacrimi în ochi, care de-abia aşteaptă momentul acesta, care se ridică la ceruri, şi tu rămâi jos, nu te poţi mişca, te uiţi în dreapta şi îl vezi pe ăla care ţi-a spus că nu te poate ierta nicicum, şi la ce te gândeşti? Numai tu poţi şti, chiar vrei să încerci? Nu vreau să te fac adeptul unei secte, vreau doar să ai un Prieten pentru totdeauna, care te iubeşte, să ai raiul, să fii fericit şi iertat. Schimbă-ţi Azi inima, lasă iubirea şi iertarea lui să intre în tine, şi iţi promit că vei simţi ceva incomparabil mai bun decât orice găseşti în lumea asta.

Sper să fii fericit, Isus te iubeşte şi te aşteaptă.

De câte ori să iert?

“Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?’ Isus i-a zis: ’Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte.’.” „Şi chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi şi de şapte ori se întoarce la tine şi zice: ’Îmi pare rău’ – să-l ierţi.”

Domnul Isus ne spune să iertăm pe fraţii noştri de oricâte ori ar greşi împotriva noastră, deoarece El vrea să fim ca El, smeriţi înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne iartă orice păcat dacă noi ne punem toată credinţa în El, şi acceptăm în viaţa noastră pe Domnul Isus ca Mântuitor al sufletelor noastre. El nu a murit degeaba, ne-a iertat şi când era batjocorit, scuipat şi bătut şi chiar în momentul în care şi-a dat duhul pe cruce la Golgota. Pentru că dacă nu iertăm noi stăm în faţa lui Dumnezeu şi nu vom avea curajul să cerem iertare pentru că ne vom aduce aminte că nu am iertat. Este greu să ierţi deoarece de multe ori simţi nevoia de răzbunare, aşa că trebuie să cerem ajutor de la Domnul ca să ne dea puterea să iertăm pe fraţii noştri.

"Şi, când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri, să vă ierte greşelile voastre" (Marcu 11:25).

Îţi dai seama dacă ai iertat pe cineva, dacă uiţi ce s-a întâmplat sau cu ce a greşit împotriva ta.

Iertare

Băiatul stătea ascuns în spatele unui cufăr plin cu cărţi. În fiecare dimineaţă când părinţii lui plecau la lucru, se strecura până la etaj, chiar dacă nu era nimeni în casă care ar fi putu să-l vadă, apoi deschidea încet uşa mansardei ca să nu scârţâie, după care intrând, o lăsa întredeschisă. Se aşeza în spatele cufărului şi scotea din el, pe sub pătura ce îl acoperea, o carte la întâmplare. Apoi până aproape de prânz nu se mişca de acolo. Erau cărţi adevărate, cu pagini îngălbenite şi subţiri, cărţi cu coperţi tari, cu culorile şterse de timp. Însă le citea cu cea mai mare plăcere.

Când descoperi cufărul cu cărţi nu ştiu ce să facă. Nu putea crede că părinţii lui încălcau legea, ţinând în casă asemenea lucruri. Curiozitatea îl împinse să deschidă una dintre ele şi de atunci cu fiecare ocazie liberă urca în mansardă şi citea. Citea de multe ori fără să ţină cont de trecerea timpului, ba chiar era să fie prins de părinţii lui de două ori. Rămase atât de captivat de povestea ce se desfăşura cu fiecare pagină ce o citea, încât doar când auzi maşina părinţilor parcând în garaj realiză că deja era ora şase.

Încă un lucru ce îi plăcea mult era modul în care se lipea de mâinile lui, şi uneori de haine, mirosul de hârtie veche. Uneori se întreba dacă mama lui apropiindu-se de el putea simţi mirosul. Dar nu îi puse nici o întrebare în această direcţie aşa că, era puţin probabil.

Într-una din dimineţi citind o carte ciudată, ceva mai diferită de celelalte, privirea i se blocă pe un cuvânt. Nu îl înţelese, iar în limba pe care o vorbea nu exista. Iar înţelesul cuvântului era ceva de neconceput în societatea lor. Acum dintr-o dată curiozitatea îi stârnea interesul faţă de acel cuvânt misterios. Primul impuls a fost să îşi întrebe tatăl despre acel cuvânt, dar apoi se răzgândi pentru că şi-ar fi dat seama unde găsise cuvântul. Îndoila îl frământa, dar până seara la cină, curiozitatea deveni mai puternică.

Stăteau toţi trei la masă, mâncând în linişte, şi privind fiecare în farfurie, conform codului. Afecţiunea, sentimentele afişate direct, mila, ajutorarea voluntară erau interzise prin lege. La fel ca orice altceva ce ar putea stârni afecţiunea. Singura formă de manifestare acceptată deşi şi ea la rândul ei pedepsită, era violenţa, abuzul. Chiar şi cazurile acestea erau tot mai puţine, majoritatea activităţilor având loc la nivel virtual. Cu mâncarea neatinsă spuse:

- Tată... pot să te întreb ceva?

- Îţi place priveliştea de la mansardă?

Băiatul amuţi. Părinţii lui aflaseră de secretul lui. Spaima luă formă pe chipul lui.

- Vino te rog până în cealaltă cameră.

Meseră împreună. Tatăl se aşeză pe canapea şi îi făcu semn şi fiului să ia loc.

- Toată casa e monitorizată. Nu putem vorbi decât aici, dar nu pentru mult timp, aşa că spune repede. Şi îi zâmbi. Băiatul îşi reveni văzând chipul zâmbitor al părintelui său şi îi puse întrebarea legată de cuvântul ce era o enigmă pentru el, cuvântul ce azi nu îl mai cunoştea nimeni refuzând să mai creadă în înţelesul lui. Poate din răutate, poate din frică sau cine ştie, poate din lipsă de credinţă.

Tată, ce înseamnă “iertare”?

Iertare

Te urăsc. Şi îţi spun aceasta din tot sufletul. Nu mai sunt capabil să simt nimic bun nici pentru tine şi având în vedere că eşti singura persoană ce a contat vreodată, nu mai simt nimic nici pentru ei. Dar de ce? Din pricina faptului că te-am iubit enorm, acum nu mai iubesc pe nimeni. Ce legatură ai fi având tu cu ei şi de ce s-a întâmplat aceasta? E prea ciudat. Am ajuns la o vârstă la care tot haosul din jurul meu e ruină. Urăsc şi îmi e greaţă inclusiv de viaţă, de existenţă şi de moarte. Privesc totul cu dispreţ căzând treptat în golul disperării. Un simplu eşec transformat în ură îmi distruge lumea. Aş vrea să înţeleg aceste lucruri ce mă depăşesc total. Oare nu ai văzut cât te iubeam? Nu ai simţit dragostea mea? Sau … sau poate nu te-am iubit!?! şi atunci de ce a fost să fie atâta timp atâta pasiune, clipe fericite, momente de glorie când ne simţeam deasupra lumii şi aveam impresia că putem să facem absolut orice. Să iubim, să distrugem, să acaparăm. Aşa vedeam aceste lucruri, dar s-au depărtat de noi şi aceste sentimente puternice poate că râdeau în umbră văzând că suntem incapabili să le acaparăm.

M-am închis în sinea mea şi aici sunt eu cu mine. Şi şti ce văd, şti ce văd acum? Că mă urăsc chiar şi pe mine că îmi detest chipul, trupul, vorbele, gândurile, acţiunile şi toată existenţa şi absolut tot ceea ce se învârte în jurul meu.

Stare de disperare, de criză, de nevroză prin care toţi trecem în anumite momente ale existenţei. E tragic şi uneori ne este chiar frică să ne amintim de aceste sentimente şi trăiri poate odioase.

Dar unde le-am căutat, unde am căutat dragostea, afecţiunea şi convingerea că suntem iubiţi? Inapţi să iubim cu adevărat, dezamăgiţi ne refugiem şi disperăm în noi. Am uitat dragii mei, uitasem căci am fost creeaţi din iubire, răscumpăraţi prin iertare şi conduşi de binecuvântare.

Oamenii mereu ne vor dezamăgi, ne vor tradă încrederea şi vom ajunge poate să urâm căci nu am învăţat să iubim. Dacă noi iubim atât de superficial şi urâm atât de mult pentru simplul fapt că cei din jur nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor noastre, atunci Dumnezeu cum ar trebui să ne urască? Nu cred că ar pedepsi pentru acest revers pe care îl oferim lacomi şi plini de ură în schimbul iubirii oferite. Dar cred că tot ce este bun provine din perfecţiune, inclusiv iertarea.

Privind în sus vedem har şi nădejde şi o capacitate infinită de a ierta şi a plăti totul cu dragoste.

Da, iertarea este răspunsul fără de care nu putem fi buni sau capabili să iubim sau să oferim un lucru semnificativ din toată inima.

Concluzionând drama acestei poveşti de iubire eşuate care a provocat teroare formând sechele, rămân la convingerea că totul se rezolvă prin iertare.

Iartă ca să uiţi, iartă ca să iubeşti, iartă ca să fii ca El.