Ce am de spus bisericii mele

….Privind regresiv în timp, şi analizând comparativ biserica primară cu biserica contemporană ne dăm seama că s-au produs abateri serioase ale bisericii contemporane de la modelul ideal, primordial. Dar acest fapt poate fi uşor contestat, însă e limpede că Biserica lui Christos va supravieţui, dar nu numai va supravieţui ci va trăi, fiind umplută de viaţa care se afla în Creatorul ei, şi de Duhul Sfânt fără de care ea este doar o instituţie ce figurează ca şi clădire în arhitectura oraşului.

Atunci când cineva se adresează unei familii în mod oficial, o face în mod obişnuit capului familiei, deci bărbatului şi astfel voi proceda şi eu. Eu, bisericii nu am să-i spun nimic, ci doar Domnului Isus care este adevăratul ei cap şi conducător.

Doamne Isus tu care eşti Dummnezeu adevărat, care cunoşti toate lucrurile, şi pe care nimic nu te poate surprinde, aş vrea să îţi spun ce cred despre biserica în care eu mă aflu.

Probeleme adevărate ale bisericii, nu sunt nicidecum modalitatea de închinare, calitatea variabilă a predicilor, sau ordinea şi timpul cântărilor, problema e că aceste toate forme de închinare îşi păstrează conturul fără nici un conţinut. De abia se mai simte câte o dată în biserică vreo boare palidă de Duh Sfant care se stinge o data cu plecarea acasă. De câte ori îşi mărturisesc la rugăciune fraţii şi surorile păcatele în mod concret? Când se aud plânsete în rugăciune, care izvorăsc din profunzimile sinceritătii, şi care îi ating pe toţi cei ce o ascultă şi o susţin? Când va simţi din nou acel suflu de închinare autentic, care vine din Duhul Sfant şi care zguduie acel om firesc care se pocăieste cu greu? Nu există închinare autentică, pentru că toţi sunt plini de ei înşişi (inclusiv eu, poate cel mai mult). Drama cea mai mare a unui creştin din toate timpurile, atunci când el vine la biserică este să nu se întâlnescă cu Dumnezeu ci să se întâlnescă numai cu alţii şi cu el însuşi, cu vechiul lui om firesc căruia, parcă duminică după duminică i se accentuează genele. Sfântul Augustin afirmă: «Dacă vrei să iubeşti, învaţă să nu iubeşti, dacă vrei să te umpli de Dumnezeu goleşte-te de tine însuţi». În acelaşi fel ne putem referi şi la închinarea care trebuie să fie «în duh şi în adevăr», şi dacă eşti plin de duh nu mai există nici măcar puţin loc pentru tine. Dacă cineva vrea să fie umplut de dumnezeire, el trebuie mai întâi să se golească de fire. E singurul lucru pe care trebuie să-l facem în mod constant, restul ţine de tine Doamne Isuse, căci ştiu că unde eşti Tu este libertate şi putere. Şi primul aspect al libertăţii pe care o avem în Tine este că ne putem închina Ţie.

Degenerescenţa începe, desigur, la nivel individual unde fiecare trebuie să privească, şi numai acolo, nu la celălalt care e de fapt în locul nostru («Tu care judeci pe altul faci aceleşi lucruri» Romani 2:1). Tot ce se întâmplă negativ în viaţa bisericii ca şi trup, este un efect al relaţiei cu Dumnezeu degradate la nivel individual. Cine nu vegheză asupra căii sale poate fi ucigaşul întregului trup. Un membru mic poate afecta tot trupul şi-l poate face ineficient. La fel se întâmplă şi în biserică, nu doar la noi ci şi în general. Iar apoi ducem o viaţă condusă de o rutină spirituală decrepita, care înseamnă venire-plecare, venire-plecare, parcă am veni numai în vizită la biserică. Dar degeaba venim noi în vizită Doamne Isuse dacă nu ne vizitezi Tu însuţi. Doamne Isuse, te rog să nu îi laşi pe copiii Tăi să ajungă nişte vizitatori de duzină ai casei Tale! Amin!