Ca tânără m-am obişnuit să privesc biserica locală ca un loc unde veneam o dată pe săptămână, îmi alegeam ce-mi plăcea (dacă nu găseam aşa ceva ieşeam pe uşi aşa cum intram fără să mi se pară anormal), ignoram sau chiar dispreţuiam restul, ridicam o sprânceană de fiecare dată când observam cât de departe suntem de ceea ce ar fi trebuit să fim şi mergeam mai departe. Aveam grupul meu de prieteni cu care-mi discutam problemele şi care mă sprijineau, aşa că nu mă durea să văd răceala din biserică, lipsa de interes în vieţile personale ale “fraţilor”. De aceea nici nu-mi păsa să aflu ce părere au despre noi, ei - cei din generaţiile antetioare.
Dar…am realizat un lucru, cât se poate de evident, dar pe care nu-l luasem în considerare înainte. Într-o zi, stând pe bancă, am privit în jurul meu cum n-am mai privit niciodată înainte: ei, cei din jurul meu, fiecare în parte, toţi erau oameni. Ce însemnă asta? Fiecare se confruntă cu probleme, cu dorinţe neîmplinite, cu idealuri înăbuşite de o realitate mult prea diferită. Fiecare în strafundul inimii, undeva probabil la capatul unui lung şir de “aş vrea…ca să…”-uri, fiecare avea o dorinţă mai mare şi mai profundă decât toate celelalte. Fiecare era un copil al lui Dumnezeu, un suflet pierdut care într-o zi a găsit iertare, care începând cu o zi şi-a dorit tot mai mult să fie ceea ce Salvatorul lui l-a destinat să fie. Erau oameni în jurul meu cu acelaşi scop suprem, cu acelaşi Tata, cu aceleaşi valori pe care încercau să le păstreze proaspete în inima lor, cu acelaşi Mesaj de la Dumnezeu, cu aceeaşi dorinţă de a-l împlini întocmai. Am rămas surprinsă… CUM se putea atunci ca, trăind cu toţi aceste lucruri, să fim atât de departe unul de celalalt? Cum se putea ca toate aceste extraordinare puncte în comun să nu ne fi unit într-o armonie desăvârşită? Sau măcar într-o armonie… Dintr-o dată n-am mai putut înţelege. Să ai de dus aceeaşi luptă ca alţi zeci de lângă tine, să te confrunţi cu acelaşi duşman şi totuşi să o faci de unul singur, lipsit de sprijin, pretinzând a fi independent. Să fi ispitit, să înduri, să cazi sau să birui, să suferi sau să te bucuri precum cel ce sta pe bancă lângă tine duminica şi în acelaşi timp să fi rupt total de el, cu sufletul şi afecţiunea la mii de ani lumină de acesta.
Apoi mai este un aspect tot atât de dureros: când lupta e atât de grea şi reuşita constă doar în a lupta împreună, cum, cum putem să ne mai şi călcăm în picioare, să mai dăm şi unii în alţii. Cum de aveam timp să tratăm chestiuni lipsite de relevanţă, să găsim divergenţe în culoarea scutului sau în modelul coifului şi să le socotim atât de importante încât să ne luptam între noi pentru acestea? Biserica nu e un club ai cărui membrii sunt aleşi în funcţie de personalitatea, gusturile, hobby-urile, cariera sau interesele lor. Biserica adună oameni printr-un criteriu cu mult mai profund şi mai esenţial: dorinţa de a cunoaste mai mult pe Răscumpărătorul sufletelor lor şi a voii Acestuia pentru ei. Suntem diferiţi. Asta nu e un motiv de luptă, oricât de mari ar fi diferenţele între noi, pentru că scopul pentru care ne adunam e cu mult mai important. Dar astfel, dându-ne în cap unii altora suntem o prada atât de uşoară pentru Satan! Mă gândesc că atunci când priveşte spre noi, nu răgeşte ca un leu ci mai degraba toarce ca o pisica…
Mai este vreo şansă pentru o astfel de armată răzvrătită împotriva ei însăşi? Da. E o singură mişcare pe care trebuie să o facem toţi; una singură. Orice altceva ar duce la înfrângere: fie că am continua pe drumul acesta, fie că am privi către duşman (şi am înlemni ori leşina de spaimă), fie că am renunţa. Un singur lucru însă ne poate scăpa: să privim către Dumnezeu. Isus e Capul Bisericii. El ne spune fiecăruia în parte exact ce avem de făcut, întocmai cum creierul trimite prin nervi tuturor organelor din trup instrucţiunile necesare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu