marți, 25 noiembrie 2008

Tema pentru urmatorul numar

Ce inseamna CRACIUNUL pentru Dumnezeu?

Ce inseamna pentru tine?

Doar nasterea lui Dumnezeu ne lumineaza cu adevarat orizonturile, procurandu-ne perspectiva vesniciei. Este speranta de nezdruncinat, libertatea salvatoare intr-o lume ce ne leaga strans de … nimic; fenomenul mai presus de 'fenomenal'…

Tu ce-ai sa faci de acest Craciun? Pregatirile deja au inceput, in doua planuri, desigur. Vei fi la fel de banal umplandu-te pana la refuz, cu ce ofera supermarketurile ca anii trecuti? Sau vei prinde perspectiva lui Dumnezeu ce-a surprins ingeri si demoni de dragul tau? Fa ingerii sa tresalte invaluindu-te in gandul lui Hristos ce a pasit in umilinta inspre noi.

Si mai fa ceva: fa prima urare de acest Craciun Domnului scriind un articol in cinstea Lui pentru acest imens sacrificiu ce l-a facut atunci cand a decis sa vina la noi, avand deja lamurita perspectiva Calvarului.

Uniti-va in acest nr 9 ca sa realizam o revista placuta Lui, 'citibila' de colegi(fara teologie obscura), de parinti si de toti cei ce va privesc si asteapta (evident) ceva de la voi.

respir2008@yahoo.com

P.S. Termenul limita (de data asta fara sa poata fi depasit, pentru a o redacta, tiparii si oferi si colegilor in timp util) este: Duminica 14.12.2008, ora 24.00.

sâmbătă, 22 noiembrie 2008

Să ierţi e un lucru mare

Multe persoane ne greşesc considerabil în lumea aceasta, dar trebuie să ne gândim, noi cum le greşim şi cât de des, căci nu există om fără greşeală. Deşi lumea aceasta este mai puţin perfectă din cauza greşelilor pe care le facem, căci până la urmă şi greşelile sunt un păcat, am putea să o facem aproape perfectă iertând căci odată cu iertarea vine şi gândul bun şi facerea de bine. Multora dintre noi ni se pare prea greu să iertăm, datorită faptului că ni s-a greşit de atâtea ori şi avem un gând în genul “de ce să iert? numai o să-mi greşească iarăşi. De ce să-mi pun încrederea în acea persoană, căci numai o să mă dezamăgească iarăşi?“. Dacă am fi credincioşi adevăraţi, ne-ar fi aşa de uşor să iertăm numai gândindu-ne de câte ori ne iartă bunul Dumnezeu, şi de câte ori îşi întoarce privirea când greşim cu ceva împotriva Lui, pentru că El e bun şi nu oboseşte iertând.

De acea de bunătate avem nevoie şi noi. În fiecare din noi există un anumit grad de bunătate şi gând bun, tot ce trebuie să facem este să ştim să fructificăm şi să creştem în bunătate. Să-ţi iubeşti aproapele este uneori o poruncă aşa grea şi de multe ori nu-i dăm un interes aparte, ne trezim doar cu un sentiment de ură şi dispreţ faţă de multe persoane. Trebuie doar să ne gândim că, atunci când o persoană ne greşeşte trecem printr-o încercare, căci este o mare încercare să priveşti pe cineva în ochi când îţi greşeşte, şi să simţi dragoste. Mulţi dintre noi avem haruri diferite de la Domnul, dar eu cred că a ierta este un har pe care toţi îl avem, căci a greşi e omeneşte, dar a ierta e Dumnezeieşte!

Iertarea

Din punctul meu de vedere iertarea reprezintă faptul de a accepta şi a nu lua în considerare greşeala făcută de o persoană cunoscută sau chiar necunoscută, astfel dând dovadă de respect şi răbdare faţă de acea persoană .

Acest fapt îl găsim în oricine indiferent de personalitate, defapt mă îndoiesc că există vreo persoană în lumea aceasta care nu a iertat vreodată conştient sau inconştient, iertarea poate avea loc în orice caz, fie în cazuri mărunte ca un frate care îşi iartă fratele mai mare pentru că l-a lovit, fie în cazuri foarte semnificative ca o persoana care găseşte puterea de a ierta un criminal care a încercat să-l omoare. Ea poate fi exprimată din multe motive, fie că o iubeşte pe acea persoană, fie că are respect şi răbdare pentru ea, fie că nu vrea să aibe remuşcări, fie că e spre binele lui, sau fie pentru o multitudine de alte motive.

În Biblie găsim acest cuvânt de nenumărate ori pentru că e de mare preţ în ochii Domnului să ierţi, atât pe aproapele tău cât şi pe duşmanul tău.

Cât despre expresia ,,să-l ierţi pe fratele tău de şaptezeci de ori câte şapte‘’ cred că se referă la faptul de a ne ierta unii pe alţii întotdeauna, ori de câte ori e nevoie.

A ierta este divin

Un citat de Alexander Pope spune aşa: "A greşi este omenesc, a ierta este divin".
Tocmai din acest citat extragem originile iertării, valenţele iertării şi magnitudinea iertării.


Ca şi copii ai Lui, sunt ferm convinsă, că iertarea ar trebui să reprezinte pentru noi un imperativ, un necesar, şi nu un element facultativ cum îl privim de cele mai multe ori .


Vă aflaţi aici, citind această revistă, tocmai datorită faptului că Dumnezeu ne-a iertat, pentru că încă ne păsuieşte şi ne dă ocazia să experimentăm şi noi libertatea oferită de iertare şi pentru a ne perfecţiona această virtute.

Am fost creaţi cu mici goluri, cu mici lipsuri pe care doar El în dragostea Sa îngăduitoare şi blândă le poate umple. Prin prisma Lui, noi suntem întregi, însă prin prisma umanităţii noastre, acele lipsuri ies la lumină şi se expandează.

Suntem foarte pricepuţi când vine vorba de evaluarea neajunsurilor proprii şi ne simţim deseori împiedicaţi de ele, dar întradevăr excelăm când e vorba de evaluarea imperfecţiunilor celor din jur care poate la un nivel mai înalt sau mai scăzut ne afectează. Prinşi în sentimentul de individualitate promovat de societatea contemporană, se simte o creştere tot mai mare a insensibilităţii noastre, a brutalităţii noastre şi a refuzului nostru de a trece cu vederea orice lucru mic care ne-ar putea leza iluzia de integritate sau cvasi-perfectiune pe care ne străduim atât de mult să o instaurăm, chiar dacă aceste lucruri rănesc apropiaţii noştri. Iertarea e dovada dragostei, iar noi suntem incapabili să iubim fără Dumnezeu.

Insensibilitatea noastră îşi are rădăcini în suferinţe adânci muşamalizate, nevindecate, neîncredinţate în mâna pricepută a lui Dumnezeu. În procesul de refulare a acestor dureri vor fi mai apoi prinşi oameni care vor ieşi, şi ei, la rândul lor, suferind din pricina noastră.
Modul în care vom reuşi să fim cu adevărat liberi, va fi să ne facem un culcuş în palmele lui Dumnezeu, pe care El le ţine în permanenţă deschise pentru noi. Promisiunea Lui de a ne vindeca, de a ne ierta, stă în picioare încă de la începuturi.

Ne putem găsi liniştea în iertare, iar odată simţită o aşa uşurare şi bucurie, e imposibil să nu oferim şi noi această oportunitate!

Eliberare

Respira greu. Nările parcă-i deveniseră o sită iar pieptul îi părea încleştat, istovindu-i plămânii cu fiecare respiraţie. Ochii îi erau pironiţi în gol, iar faţa trăda o puternică încordare. Fără să realizeze, ţinea pumnii strânşi. Căuta ceva înăuntru de care să se agaţe – orice motiv. Dar, ce disperare, totul era gol! Nu găsea nimic. Nu înţelegea ce era în neregulă. Evenimente recente i se derulau în minte în timp ce căuta, cu prudenţa şi meticulozitatea unui detectiv, MOTIVUL, orice situaţie supărătoare care să o fi adus în stare aceasta. Dar nu găsea decât voie bună, culori vesele, oameni dragi alături, experienţe pe care de mult le dorise realizate. Atunci ce? De ce nu se putea bucura acum? De ce simţea prezenţa unui zid între ea şi restul? De ce entuziasmul din jur i se părea gălăgios, supărător, râsetele groteşti şi orice remarcă un atac asupra ei? De ce o iritau atâtea? De ce simţea presiuni din toate părţile şi scârbă chiar faţă de propriul eu? Îşi ura fiecare mişcare, fiecare cuvânt rostit. Şi nu era vorba doar de seara aceea. Nu se mai recunoştea în deciziile pe care le luase în ultima vreme, în motivele date prietenilor, părinţilor. Părea să dorească cu ardoare să ajungă undeva, dar nu-i era clar unde, iar calea înspre acolo era ţesută din compromisuri şi lucruri atât de urâte încât îi era groază şi să se gândească, dară-mi-te să le spună pe nume...

Atmosfera o apăsa mai tare, mai tare ... Simţea că ameţeşte. Trebuia să scape. Să fugă. Departe de toţi. Invizibilă.

Istovită, se cuibăreşte în patul rece. Negrul de afară îi reaminteşte de bezna dinăuntrul ei unde se simte tot mai străină. Îi vine când se autocompătimească, când să se mustre cu severitate de starea în care se află. În final, lăsând garda jos îngână: „Doamne...!” Printre suspine eliberatoare cere lumină. Şi Dumnezeul ei nu întârzie în împlinirea făgăduinţelor Sale! Dintr-o dată îi apare în faţă: o forţă nevăzută o acapara, o împingea să facă, să fie, să devină. Dădea naştere unor reacţii ciudate, răspunsuri iraţionale în situaţii ce n-ar fi cerut aşa ceva: o îmbufnase simpla remarcă a lui X, o duruse surprinzător fapta lui Y, o scoase din sărite o glumă nevinovată, fugea de compania lui Z, era scepetică cu privire la comportamentul atâtor persoane. Toate acestea erau, totuşi aproape insesizabile ca să le considere a fi MOTIVUL.

Fără să realizeze, trecuse peste propriile greşeli şi ale celor din jur, dar nu iertase. Păstra în inima acele rădăcini otrăvitoare, ‘liniştindu-se’ la gândul că tăiase tulpina. Dar vai, erau acolo, erau multe, păreau să se extindă asupra întregii ei vieţi, să o controleze!

Dar, în fond şi la urma urmei, îşi spune, cum să scoată din calcul faptul că X e aşa şi aşa? Nu-şi poate permite să trăiască în naivitate, trebuie să fie prudentă, taxatoare, să înveţe să vadă prin oameni, să nu-i lase să-i facă rău, nu? În timp ce se zbate să se argumenteze, o voce blândă care în aceelaşi timp o cutremură şi o face să cadă pe genunchi, îi răsună în minte: “Şi Eu am trecut pe acolo!”

O, cât de oarbă fusese! Isus a fost şi El Om: rănit de prieteni, neînţeles de părinţi, trădat de Petru, privit cu scepticism de Toma, dispreţuit de farisei, acuzat de oamenii cărora le dăduse eliberare!

Şi totuşi, în integritatea şi libertatea în care trăia, nu a lăsat ca acestea să degenereze în resentimente, ură sau răzbunare. Isus a iubit mereu omul. Dar asta nu a însemnat să le aprobe rătăcirea, nici măcar să le-o ignore. Nu. Isus, deplin conştient de mizeria din inima omenească, a urât dintotdeauna păcatul.

Iertare nu înseamnă justificare a păcatului. Dumnezeu consideră răul necesar de judecat şi pedepsit. DAR, iertarea renunţă la dreptul de a judeca şi pedepsi în favoarea lui Dumnezeu. Iertarea înseamnă să urăşti păcatul, dar să iubeşti omul.

Iartă!

"Iartă-mă" , "Scuză-mă" sunt cuvinte care le folosim atât de des şi cred că în majoritatea cazurilor sunt esenţa unor inimi care într-adevăr vor să fie absolvite de vină, vor să repare greşeli, vor ca ceea ce au cauzat şi au rănit să fie şters cu desăvârşire şi niciodată readus la actualitate. Da, când suntem în această postură de oameni supuşi greşelilor căutăm iertarea cu tot dinadinsul, însă când noi suntem cei răniţi aşa de greu suntem dispuşi să iertăm, să iertăm în adevăratul sens al cuvântului.

Fiind creştini, de mici auzim într-una că trebuie să iertăm celor ce ne greşesc pentru că şi Dumnezeu ne iartă fiecare greşeala atunci când îl rugăm sincer. Aşadar, atunci când cei din jur, oameni fiind, eşuează în a-şi duce la îndeplinire promisiunile sau fac ceva ce ne deranjează sau ne răneşte obişnuim să spunem, maşinal, te iert. Uneori chiar şi noi credem ce spunem, asta până în momentul în care ni se iveşte oportunitatea să le răspundem cu aceeaşi monedă sau până avem ocazia să povestim mai departe ce ne-au făcut şi să-i facem cu ou şi oţet în faţa celorlalţi oameni. Dar noi i-am iertat de fapt, doar că… nu am uitat. Mă întreb dacă suntem multumiţi cu acest soi de iertare, din partea oamenilor şi mai ales din partea lui Dumnezeu. Uităm că atunci când rostim rugăciunea Tatăl nostru îi cerem să ne ierte în aceeaşi manieră în care şi noi iertăm greşiţilor noştri. Oarecum ne tăiem singuri craca de sub picioare.

Consider că iertarea altora ar trebui de acum înainte să ne preocupe la fel de mult ca propria noastră iertare. Când ne rugăm zilnic ca Dumnezeu să ne ierte ar trebui să ne rugăm cu aceeaşi intensitate ca El să ne dea putere să iertăm cu tot sufletul şi cu toată mintea, deoarece toţi suntem oameni şi toţi suntem supuşi greşelilor, iar iertarea e un mod sigur de a exersa dragostea. La fel ca şi în dragoste, atunci când sentimentele ne dictează să facem fix invers decât ar trebui noi trebuie să luăm o hotărâre, hotărârea de a ierta şi să o ducem până la capăt...până la urmă Dumnezeu ne va da şi sentimentele potrivite şi o inimă întreagă, iar pacea care vine după acest proces este nepreţuită.

Închei reafirmând că nu e uşor şi e un exerciţiu pe care poate trebuie să-l facem zilnic pentru a reuşi, dar Dumnezeu apreciază atitudinea inimii şi tot El e cel care dă putere. Şi poate ar fi bine să-i spunem şi celui care ne-a greşit că l-am iertat din inimă, niciodată nu putem şti cât de mult îl apasă această povară.

Iartă-ne Tată că nu ştim să iertăm, dar mulţumim că Tu rămâi Bun.

Iubire, iertare…

‘’Iertare’’-sună aşa frumos, nu? Dar câţi dintre noi putem spune cu sinceritate şi lacrimi în ochi că iertăm celor ce ne greşesc şi suntem iertaţi de fiecare dată când greşim? În lumea de azi, care se scufundă tot mai mult într-un mare abis de neexistenţă reală, mai putem oare vorbi despre Iertare? Când e aşa greu să spui ‘’Te iubesc!”, cum să-ţi mai apleci capul şi să spui ‘’Iartă-mă!’’ Din multele lucruri care nu le înţeleg, acesta mă frământă foarte tare: de ce în bisericile noastre rugăciunea este atât de slabă, scurtă şi fără un pic de emoţie sau acel sentiment pe care îl simţeau altă dată generaţiile trecute? Câteodată visezi că vine cineva şi iţi cere iertare şi când te trezeşti la realitate vezi că acum e cu totul altfel, mai multă răutate, mai multă iluzie, oameni fără iubire, fără pace interioară; şi ţi-ai dori sau măcar crezi că ai vrea să schimbi lucrurile, să fie exact pe dos: bunătate, iubire, pace şi multă fericire. În ziua de azi nici măcar în lumea supermodelelor nu există fericire pură, să nu mai vorbim de lumea reală, crudă şi păcătoasă în care trăim. Nu înţeleg de ce unii dintre noi, noi care suntem iubiţi cel mai mult de Tati, nu putem să ne ridicăm şi să schimbăm situaţia. Vă e frică de ignoranţa celorlalţi? Vă e frică să muriţi pentru Domnul Isus? După tot ce a făcut pentru noi, nu mai ştiţi cât a suferit pentru păcatele noastre, cum am fost iertaţi de cele mai grele păcate care poate ne nenoroceau viaţa; nu mai ştiţi câtă iubire s-a scurs în acea zi pentru tine şi pentru mine ca să putem trăi azi şi să ne uităm la alţii cum o iau pe cărări greşite, cum se leapădă de Domnul în ultimul moment al vieţii? Credeţi că la asta am fost chemaţi, să stăm să ne uităm la un film de groază, şi să aşteptăm să vină Domnul, crezând că te va lua la El dacă ai făcut o faptă bună în viaţa ta şi reuşeşti să nu fumezi sau mai ştiu eu ce? Câtă lume are nevoie să ştie că Domnul iartă şi azi suflete păcătoase, şi totuşi stăm aici şi ne rugăm să fie bine. Dar dacă nu o faci cu credinţă, dacă nu crezi că o să fie mai bine, te rogi pe degeaba. Hai frate, Wake Up şi fă ceva cu viaţa ta, fă ceva cu oamenii care probabil plâng în ceva colţ de lume că simt moartea şi pericolul, se simt singuri, şi ei încă nu îl cunosc pe Domnul, nu ştiu că 10 secunde de ar mai trăi ar putea merge Acasa, nu la vecinu’ să se frigă un pic, şi ar putea fi fericiţi. Cât e de crudă realitatea şi vai cât îi doare pe unii, şi nimeni nu iartă, nimeni nu mai vrea să iubească, dacă i-ai întreba “de ce?” probabil ţi-ar răspunde cu o jumătate de lacrimă în ochi, că doare, că de fiecare dată când a iertat, ea/el nu a fost iertat la rândul lui, sau la fel s-a intâmplat şi cu iubirea. Şi aşa e, am trăit şi eu asta, dar sunt în viaţă, nu fac atâta caz din asta, trec mai departe, sau asta era inainte. Acum am cel mai meseriaş Prieten din LUME! Se Numeşte Isus Hristos. E cel mai loial şi sincer dintotdeauna, mă iubeşte atât de mult, sincer, nu L-aş da la nimeni, dar îi atâta de tare că tuturor le place de El, şi El îi iubeste pe toţi, deci ţine minte că are şi pentru tine Dragoste, şi te iubeşte de mult. Nu ştiu dacă ştiai asta, orice rău de neiertat pe care l-ai fi făcut în viaţa ta, El te iubeşte, şi te-a iertat. Nu e minunat? Trebuie doar să te gândeşti serios la asta, nu să vii la biserică că ai văzut o fată sau un băiat drăguţ, când ţie de fapt nici nu iţi pasă de Domnul. Asta nu se face şi cu tristeţe trebuie să spun că şi în bisericile noastre sunt adolescenţi din aceştia. Nu vreau să vă arat cu degetul, vreau doar sa mergeţi la crucea Domnului şi să îi cereţi Iertare, cum ştiţi voi, pentru că doar aşa puteţi avea Cerul; sau poate că vă place şi vouă la vecinu’. Gusturile nu se discută, aşa am auzit de mai multe ori, însă ce vei mai putea discuta când vei vedea cerul deschizându-se, când vei vedea îngeri şi oameni cu lacrimi în ochi, care de-abia aşteaptă momentul acesta, care se ridică la ceruri, şi tu rămâi jos, nu te poţi mişca, te uiţi în dreapta şi îl vezi pe ăla care ţi-a spus că nu te poate ierta nicicum, şi la ce te gândeşti? Numai tu poţi şti, chiar vrei să încerci? Nu vreau să te fac adeptul unei secte, vreau doar să ai un Prieten pentru totdeauna, care te iubeşte, să ai raiul, să fii fericit şi iertat. Schimbă-ţi Azi inima, lasă iubirea şi iertarea lui să intre în tine, şi iţi promit că vei simţi ceva incomparabil mai bun decât orice găseşti în lumea asta.

Sper să fii fericit, Isus te iubeşte şi te aşteaptă.

De câte ori să iert?

Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?’ Isus i-a zis: ’Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte.’.” „Şi chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi şi de şapte ori se întoarce la tine şi zice: ’Îmi pare rău’ – să-l ierţi.”

Domnul Isus ne spune să iertăm pe fraţii noştri de oricâte ori ar greşi împotriva noastră, deoarece El vrea să fim ca El, smeriţi înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne iartă orice păcat dacă noi ne punem toată credinţa în El, şi acceptăm în viaţa noastră pe Domnul Isus ca Mântuitor al sufletelor noastre. El nu a murit degeaba, ne-a iertat şi când era batjocorit, scuipat şi bătut şi chiar în momentul în care şi-a dat duhul pe cruce la Golgota. Pentru că dacă nu iertăm noi stăm în faţa lui Dumnezeu şi nu vom avea curajul să cerem iertare pentru că ne vom aduce aminte că nu am iertat. Este greu să ierţi deoarece de multe ori simţi nevoia de răzbunare, aşa că trebuie să cerem ajutor de la Domnul ca să ne dea puterea să iertăm pe fraţii noştri.

"Şi, când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri, să vă ierte greşelile voastre" (Marcu 11:25).

Îţi dai seama dacă ai iertat pe cineva, dacă uiţi ce s-a întâmplat sau cu ce a greşit împotriva ta.

Iertare

Băiatul stătea ascuns în spatele unui cufăr plin cu cărţi. În fiecare dimineaţă când părinţii lui plecau la lucru, se strecura până la etaj, chiar dacă nu era nimeni în casă care ar fi putu să-l vadă, apoi deschidea încet uşa mansardei ca să nu scârţâie, după care intrând, o lăsa întredeschisă. Se aşeza în spatele cufărului şi scotea din el, pe sub pătura ce îl acoperea, o carte la întâmplare. Apoi până aproape de prânz nu se mişca de acolo. Erau cărţi adevărate, cu pagini îngălbenite şi subţiri, cărţi cu coperţi tari, cu culorile şterse de timp. Însă le citea cu cea mai mare plăcere.

Când descoperi cufărul cu cărţi nu ştiu ce să facă. Nu putea crede că părinţii lui încălcau legea, ţinând în casă asemenea lucruri. Curiozitatea îl împinse să deschidă una dintre ele şi de atunci cu fiecare ocazie liberă urca în mansardă şi citea. Citea de multe ori fără să ţină cont de trecerea timpului, ba chiar era să fie prins de părinţii lui de două ori. Rămase atât de captivat de povestea ce se desfăşura cu fiecare pagină ce o citea, încât doar când auzi maşina părinţilor parcând în garaj realiză că deja era ora şase.

Încă un lucru ce îi plăcea mult era modul în care se lipea de mâinile lui, şi uneori de haine, mirosul de hârtie veche. Uneori se întreba dacă mama lui apropiindu-se de el putea simţi mirosul. Dar nu îi puse nici o întrebare în această direcţie aşa că, era puţin probabil.

Într-una din dimineţi citind o carte ciudată, ceva mai diferită de celelalte, privirea i se blocă pe un cuvânt. Nu îl înţelese, iar în limba pe care o vorbea nu exista. Iar înţelesul cuvântului era ceva de neconceput în societatea lor. Acum dintr-o dată curiozitatea îi stârnea interesul faţă de acel cuvânt misterios. Primul impuls a fost să îşi întrebe tatăl despre acel cuvânt, dar apoi se răzgândi pentru că şi-ar fi dat seama unde găsise cuvântul. Îndoila îl frământa, dar până seara la cină, curiozitatea deveni mai puternică.

Stăteau toţi trei la masă, mâncând în linişte, şi privind fiecare în farfurie, conform codului. Afecţiunea, sentimentele afişate direct, mila, ajutorarea voluntară erau interzise prin lege. La fel ca orice altceva ce ar putea stârni afecţiunea. Singura formă de manifestare acceptată deşi şi ea la rândul ei pedepsită, era violenţa, abuzul. Chiar şi cazurile acestea erau tot mai puţine, majoritatea activităţilor având loc la nivel virtual. Cu mâncarea neatinsă spuse:

- Tată... pot să te întreb ceva?

- Îţi place priveliştea de la mansardă?

Băiatul amuţi. Părinţii lui aflaseră de secretul lui. Spaima luă formă pe chipul lui.

- Vino te rog până în cealaltă cameră.

Meseră împreună. Tatăl se aşeză pe canapea şi îi făcu semn şi fiului să ia loc.

- Toată casa e monitorizată. Nu putem vorbi decât aici, dar nu pentru mult timp, aşa că spune repede. Şi îi zâmbi. Băiatul îşi reveni văzând chipul zâmbitor al părintelui său şi îi puse întrebarea legată de cuvântul ce era o enigmă pentru el, cuvântul ce azi nu îl mai cunoştea nimeni refuzând să mai creadă în înţelesul lui. Poate din răutate, poate din frică sau cine ştie, poate din lipsă de credinţă.

Tată, ce înseamnă “iertare”?

Iertare

Te urăsc. Şi îţi spun aceasta din tot sufletul. Nu mai sunt capabil să simt nimic bun nici pentru tine şi având în vedere că eşti singura persoană ce a contat vreodată, nu mai simt nimic nici pentru ei. Dar de ce? Din pricina faptului că te-am iubit enorm, acum nu mai iubesc pe nimeni. Ce legatură ai fi având tu cu ei şi de ce s-a întâmplat aceasta? E prea ciudat. Am ajuns la o vârstă la care tot haosul din jurul meu e ruină. Urăsc şi îmi e greaţă inclusiv de viaţă, de existenţă şi de moarte. Privesc totul cu dispreţ căzând treptat în golul disperării. Un simplu eşec transformat în ură îmi distruge lumea. Aş vrea să înţeleg aceste lucruri ce mă depăşesc total. Oare nu ai văzut cât te iubeam? Nu ai simţit dragostea mea? Sau … sau poate nu te-am iubit!?! şi atunci de ce a fost să fie atâta timp atâta pasiune, clipe fericite, momente de glorie când ne simţeam deasupra lumii şi aveam impresia că putem să facem absolut orice. Să iubim, să distrugem, să acaparăm. Aşa vedeam aceste lucruri, dar s-au depărtat de noi şi aceste sentimente puternice poate că râdeau în umbră văzând că suntem incapabili să le acaparăm.

M-am închis în sinea mea şi aici sunt eu cu mine. Şi şti ce văd, şti ce văd acum? Că mă urăsc chiar şi pe mine că îmi detest chipul, trupul, vorbele, gândurile, acţiunile şi toată existenţa şi absolut tot ceea ce se învârte în jurul meu.

Stare de disperare, de criză, de nevroză prin care toţi trecem în anumite momente ale existenţei. E tragic şi uneori ne este chiar frică să ne amintim de aceste sentimente şi trăiri poate odioase.

Dar unde le-am căutat, unde am căutat dragostea, afecţiunea şi convingerea că suntem iubiţi? Inapţi să iubim cu adevărat, dezamăgiţi ne refugiem şi disperăm în noi. Am uitat dragii mei, uitasem căci am fost creeaţi din iubire, răscumpăraţi prin iertare şi conduşi de binecuvântare.

Oamenii mereu ne vor dezamăgi, ne vor tradă încrederea şi vom ajunge poate să urâm căci nu am învăţat să iubim. Dacă noi iubim atât de superficial şi urâm atât de mult pentru simplul fapt că cei din jur nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor noastre, atunci Dumnezeu cum ar trebui să ne urască? Nu cred că ar pedepsi pentru acest revers pe care îl oferim lacomi şi plini de ură în schimbul iubirii oferite. Dar cred că tot ce este bun provine din perfecţiune, inclusiv iertarea.

Privind în sus vedem har şi nădejde şi o capacitate infinită de a ierta şi a plăti totul cu dragoste.

Da, iertarea este răspunsul fără de care nu putem fi buni sau capabili să iubim sau să oferim un lucru semnificativ din toată inima.

Concluzionând drama acestei poveşti de iubire eşuate care a provocat teroare formând sechele, rămân la convingerea că totul se rezolvă prin iertare.

Iartă ca să uiţi, iartă ca să iubeşti, iartă ca să fii ca El.

O complexitate indivizibilă

...pentru că de fiecare dată când vorbesc, îmi place să vorbesc eficient, vreau să şi scriu eficient şi tocmai de aceea voi intra în subiect, începând cu o mică poveste pe care probabil o cunoaşteţi, dar care nu strică să vi-o reamintiţi.

"A fost odată un învăţător şi un ucenic. Învăţătorul încerca să facă din ucenic un învăţător la fel de bun şi priceput ca el. Lupta pentru formarea caracterului era grea, dar învăţătorul ştia scopul pentru care suferă. Într-o zi, a ajuns la urechile ucenicului un zvon care l-a întristat, dar l-a şi răspândit mai departe. După câteva zile, neliniştit şi mustrat de conştiinţă şi văzând că zvonul a fost o minciună de fapt, a venit înapoi la învăţător pentru a-şi cere iertare pentru bârfa răspândită. Învăţătorul i-a spus următorul lucru: "Te iert, dar trebuie să faci două lucruri: - iei o pernă şi mergi în centrul oraşului unde e cea mai mare aglomeraţie şi o spargi." Zis şi făcut! Ucenicul a luat perna, a mers pe strada cu cea mai multă aglomeraţie şi într-o clipă, toată strada era plină cu pene din pernă. S-a întors la învăţător şi i-a zis: "Am spart perna, acum?" - "Du-te, a zis învăţătorul, şi culege toate penele înapoi!"

Ucenicul a rămas fără glas. Atunci învăţătorul a luat cuvântul şi a spus: "O bârfă, se aseamănă cu o pernă spartă în centrul oraşului. Odată împrăştiate penele, e imposibil să le mai strângi înapoi aşa e cu orice barfă, şi cu orice lucru rău care îl faci unei persoane. Eu te iert, dar consecinţele a ceea ce ai făcut, vor rămâne"

Învăţătorul, e Domnul nostru Christos. Uncenicul, suntem noi, fiecare. Trădarea ucenicului este trădarea noastră faţă de Dumnezeu de fiecare dată când comitem şi cel mai mic păcat. Bârfa ucenicului, reprezintă păcatele prin care îl trădăm pe Dumnezeu, care sunt iertate de El, dar care sunt urmate de consecinţe.

Folosesc frecvent această ilustrată pentru că o consider foarte puternică. "Eu te iert, dar consecinţele a ceea ce ai făcut, vor rămâne", aceasta e tragedia când nu eşti înţelept.

Totuşi, noi suntem chemaţi să fim asemeni învăţătorului, să iertăm indiferent de consecinţele care rămân sau de durerea care ne este provocată. Dacă ne uităm atent la ilustrată vom observa ceva esenţial. Iertare NU înseamnă acceptare! Dacă cineva îmi dă o palmă, îl iert, dar nu înseamnă că şi accept următoarele zece palme care vrea să mi le aplice. Totuşi, dacă mi le dă, îl iert şi pentru acelea. Noi suntem chipul lui Dumnezeu ceea ce înseamnă că trebuie să fim smeriţi, cum El a fost şi este smerit dar şi înţelepţi. Aduceti-vă aminte de scena următoare: "Toţi cei din sinagogă, cînd au auzit aceste lucruri, s-au umplut de mînie. Şi s-au sculat, L-au scos afară din cetate, şi L-au dus pînă în sprînceana muntelui, pe care era zidită cetatea lor, ca să -L arunce jos în prăpastie. Dar Isus a trecut prin mijlocul lor, şi a plecat de acolo." (Luca 4:28-30) Dacă Isus ar fi înteles smerenia cum o înţelegem noi de cele mai multe ori, adică a fi bleg, acolo i-ar fi fost sfârşitul dar El a fost înţelept şi puternic, o atitudine impunătoare, puternică. Asta se vede din toate conflictele care le-a avut cu fariseii şi cărturarii. De-asupra tuturor, expresia care l-a caracterizat pe Isus cât a umblat pe pământ a fost "Păcatele îţi sunt iertate!" în El toate se întrepătrund perfect şi nu sunt despărţite una de alta. Iertarea vine din dragoste iar dragostea, este sădită în smerenie; blândeţea este expresia exterioară a smereniei şi aşa mai departe.

Fiul lui Dumnezeu a fost Dumnezeu cu caracter de Dumnezeu, om cu caracter de Dumnezeu, iar noi, trebuie să fim oameni cu caracter de Dumnezeu.

Despre iertare

Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine

(Romani 12:21)

Domnul Isus este aşa de bun. Eu de multe ori mă supăr pentru lucruri mici. Care trebuie să fie răspunsul nostru la rău? Bunătatea! Cel mai bun motiv de indignare, de a ne supăra şi a nu ierta este o dovadă a înţelepciunii lui satan. În Epistola către Corinteni este scris: „Chiar faptul că aveţi judecăţi între voi este un cusur pe care-l aveţi. Pentruce nu suferiţi mai bine să fiţi nedreptăţiţi? De ce nu răbdaţi mai bine paguba? ”(1Corinteni 6:7).


Şi eu de multe ori am eşuat aici, însă Domnul Isus e aşa de bun. Când a fost răstignit El s-a rugat „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”. El nici măcar nu se supărase pe cei care Îl răstigneau, dar s-a gândit nu cumva Tatăl Ceresc să rămână supărat pe ei. Niciunde în Biblie nu găsim un verset în care Petru să îşi ceară iertare de la Domnul Isus pentru că se lepădase de El. Oare nu i-a părut rău lui Petru pentru ce făcuse? Scrie că el a plâns cu amar, însă când L-a întâlnit pe Isus, Petru a văzut bunătate şi iertare în ochii Lui. Domnul Isus îl iertase deja. Când El nu a fost primit într-un sat al Samaritenilor ucenici erau gata să pogoare foc din cer peste locul acela „Isus S-a întors spre ei, i-a certat, şi le-a zis :’Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi! Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.’ Şi au plecat într-alt sat.”(Luca 9:55-56). Ei nu L-au primit din cauza certurilor politice dintre Samariteni şi Iudei, dar Domnul Isus nu S-a supărat. În multe locuri Domnul Isus afirmă : „Eu nu am venit să judec lumea, ci să o mântuiesc!”. Biblia e plină de dovezi ale bunătăţii, iertării, dragostei Lui.

Când Domnul Isus e aşa bun, cum să nu vrei să vii la El!

Iertarea

Aş dori să încerc să fiu cât mai concret şi aş începe cu citându-l pe Nicolae Iorga: „Greşelile nu se iartă, ci se repară”.

Cu prima idee din citat, adică: „Greşeliile nu se iartă”, nu sunt de acord. Deoarece, a nu ierta, înseamnă a nu avea sentimente, consideraţie într-un fel sau altul. O persoană v-a spune: „uite omul acela nu ştie să ierte, nu are suflet, atunci eu de ce să-l iert pe el”. Atunci când ierţi şi eşti milos cu alţii şi cei din jur te vor ierta şi vor înţelege că ai suflet. Poate chiar ai iertat când ţi s-a facut un rău foarte mare. Iertând, persoana respectivă îşi va da seama şi va conştientiza în sinea ei că a greşit şi îşi v-a cere scuze.

În Biblie Isus ne spune să iertăm de „70 ori câte 7”. Şi nu fără un rost a zis Isus acest lucru, deoarece, de multe ori, greşim fără să ne dăm seama. Poate repezindu-ne să zicem ceva facem ca persoana respectivă să se simtă aiurea şi poate n-am avut intenţia să spunem lucrul acela. Iertând şi tu vei fi iertat şi înţeles de cei din jur. De multe ori oamenii care nu se iartă pur şi simplu nu se înţeleg. Tot timpul ajung să se atace unul pe altul şi nu ajung la nici un consens. Era să uit. E bine când ierţi să o faci pur şi simplu din suflet, să o faci pentru binele lui, nu să ierţi ca să te ierte cei din jur, totul fiind o „mască”, deoarece acest lucru este viclenie.

Pe mulţi îi tot ierţi şi iarăşi îi ierţi şi ei nu conştientizează nicicum că greşesc şi tot îţi fac acelaşi rău şi pe urmă profită de tine, ştiind că-i ierţi. Te iau de fraier, poate îti zic că eşti „bleg”. Dar asta nu înseamnă că trebuie să le răspunzi cu aceeaşi monedă, nu înseamnă că trebuie să devii şi tu ca ei şi să fii rău, ci doar să fii mai retras faţă de ei, cu persoanele acelea nu prea mai ai ce discuta, să nu mai pui foarte mult suflet, doar spunându-le poate cât greşesc, şi spunându-le nu din ură, ci ca să înteleagă că nu fac bine şi să se corecteze . Ce spun în acest aliniat are legătură cu ideea a doua din citatul lui Iorga, şi anume:”Greselile... se repară”. Atunci când suntem iertaţi şi greşim, trebuie să vedem lucrul acesta, să ne reparăm greşeala, să înţeleagă persoana aceea că nu ne-a iertat doar ca noi să greşim în acelaşi mod. În această scenă a iertării, cea mai mare satisfacţie este atunci când persoana care a fost iertată, conştientizează şi realizează că a greşit, şi îşi cere scuze pentru ce a făcut. Greşeala care ţi-a fost iertată, trebuie şi reparată. Dar asta nu înseamna că dacă nu reuseşte o persoană să îşi repare o greşeală, noi să nu mai iertăm; noi trebuie să-i iertăm pe toţi, dar cu înţelepciune, adică când tot greşeşte şi nu conştientizează de greşeală, tu să nu începi să-l urăşti, ci tot să-l ierţi în sinea ta, să încerci să-l înţelegi, dar câteodată fiind mai rezervat. Dumnezeu spune: „Du-te şi nu mai păcătui”. Când te gândeşti că Dumnezeu de atâtea ori ne-a iertat, şi ne iartă. Sunt persoane care în loc să preţuiască iertarea şi mila Lui Dumnezeu, ei profită numai de pe urma Lui Dumnezeu. Dar El ne cunoaşte inima şi stie tot ce gândim, ştie chiar şi când uneori ni se pare atât de greu să ierţi şi parcă este mai uşor să urăşti. Şi chiar este. Pentru a ierta îţi ia ceva timp, dar ca să urăşti este extrem de uşor. Diavolul încearcă să ne spună „fă numai ce e mai uşor, urăşte-l mai degrabă, n-are rost să-ţi baţi tu capul cu atâtea, şi aşa persoana aceea nu are nici un sentiment faţă de tine, răspunde-i cu aceeaşi monedă ca să fii tu mai puternic, nu vezi că-şi bate joc, nu te lăsa.... ”, şi când te gândeşti, că atâta timp cel rău a sucit minţiile oameniilor, atâţia oameni şi-au bătut atâta timp joc de ei, e tragic. Din ură au izbucnit multe războaie şi ura a devenit lăcomie, iar apoi pierderea autocontrolului. În schimb IERTAREA aduce pace, aduce dragoste, aduce în final bucurie. În concluzie iertarea ne dă pace, putere, şi iertându-ne unii pe alţii, ne aduce bucurie. Este uşor poate pentru mine, să scriu aceste lucruri, dar nu tot la fel de uşor să trăiesc iertarea. Domnul să ne ajute să trăim iertând şi să ne lumineze.

marți, 18 noiembrie 2008

Iertarea

Să ierți şi să fi iertat înseamnă să eliberezi şi să fi eliberat.Din experiența mea ştiu că atunci când ierți pe cineva uiți detaliile disputei şi pur şi simplu eşti liber. Ştiu că atunci când am realizat că fără Dumnezeu viața mea nu are sens mi‐am dat seama de mulțimea păcatelor pe care le‐am făcut şi am constatat cǎ doar Isus mǎ poate ierta, doar El poate sǎ taie lanțurile ce mă țineau; mi‐am cerut iertare şi povara mi‐a fost luată de Isus, care a murit pe cruce pentru mine şi pentru tine.
Domnul e îndurător şi iertător. Ştiu că de fiecare dată când păcătuiam, cădeam şi zidul dintre mine şi El se ridica tot ma sus. Veneam înaintea Lui şi îmi ceream iertare. Pe urmă tot aşa: păcătuiam, îmi ceream iertare; păcătuiam din nou, îmi ceream iertare şi la un moment dat mi‐am zis că nu se mai poate; că de fiecare dată când îmi ceream iertare, a doua zi iarăşi cădeam. Însa El m‐a învățat că de fiecare dată când greşeam şi veneam să‐mi cer iertare El mă primea cu brațele deschise.
Şi ştiu că de acum, orice s‐ar întâmpla, eu tot la El mă voi duce.

miercuri, 12 noiembrie 2008

Chipul veacului vs. înţelepciunea lui Dumnezeu – o problemă a inimii

Tot ceea ce facem: felul cum vorbim, cum reacţionăm, cum ne îmbrăcăm, cum ne comportăm, limbajul trupului, atitudinea noastră şi tot ce ne defineşte prin ceea ce se vede nu vine de altundeva decât din inimile noastre (“Din prisosul inimii vorbeşte gura”; “Din inimă ies izvoarele vieţii”). Totul porneşte de acolo şi în ochii lui Dumnezeu inima este cea care ne defineşte (“Oamenii se uită la ce izbeşte ochiul, dar Domnul se uită la inimă”).

Nu poţi îndulci apa râului ale cărui izvoare sunt amare. Totuşi, noi suntem tentaţi deseori să privim doar la efectele produse de interiorul nostru, de inimă. Încercăm să schimbăm anumite lucruri, să fim anumite persoane, dar inima – cauza problemei – trece neobservată. Bineînţeles că nu rezolvăm nimic prin aceasta. În cel mai ‘bun’ caz ne vom alege cu o ipocrizie bine şlefuită ce duce la aparenţe strălucitoare, chiar la reputaţii de invidiat, dar tensiunea din interior se va accentua cu timpul.

Chipul acestui veac nu e decât rezultatul a miliarde de inimi ce au amprenta lui Satan, robite de lucruri deşarte dar sclipitoare, de o înţelepciune venită din adâncul iadului dar îmbrăcată în culori liniştitoare care încearcă să şteargă orice umbră de îndoială şi care pozează a raţiune sănătoasă. Această înţelepciune s-a impregnat de-a lungul istoriei în toţi oamenii, din momentul în care au tras prima gură de aer, într-atât încât îndrăzneşte să se autonumească singura înţelepciune, să se facă standard pentru vieţile oamenilor iar aceştia o îmbrăţişează cu cea mai mare seninătate.

Un singur lucru rămâne însă nespus; un singur lucru încearcă Satan cu mare ambiţie să-l ascundă sau să-l nege cu desăvârşire: înţelepciunea aceasta e o falsitate, se sprijină pe nimic şi nu duce nicăieri. E total opusă adevăratei înţelepciuni, înţelepciunea lui Dumnezeu. Aceasta din urmă pare a fi sufocată de toată minciuna lui Satan, este catalogată drept nebunie iar oamenii, departaţi atât de mult de Creatorul lor, au ajuns orbi, nu-i mai văd sensul, nu o mai înţeleg, ba chiar marea majoritate habar n-are de existenţa ei sau o ignoră.

Dumnezeu e conştient de toată această înşelăciune. Văzând întreaga omenire îndopându-se fără ezitări cu oferta lui Satan şi uitând de El, ar putea foarte bine să spună: “Uite la aceştia! Cred că ştiu totul, cred că au totul în control şi că deţin adevărul. Dacă nu Mă caută n-au decât să trăiască în nepăsarea şi dispreţul lor!” Dar … nu. Dumnezeu nu procedează astfel. În natura Lui e ceva ce mintea noastră nu va putea pricepe niciodată în profunzime. În natura Lui e dragostea ce nu caută folosul ei, ce nu face după meritele noastre ci e nespus de îndurătoare. Din pricina acestei însuşiri fundamentale, Dumnezeu decide să nu ne lase să fim badjocoriţi de Satan. Decide să se reveleze oamenilor într-un mod palpabil, expunându-Se voit riscurilor de a fi neînţeles, badjocorit, tratat cu cruzime şi mândrie de propria creaţie. Coboară între noi ca să ne aduca înapoi la Sine, să traseze un drum de întoarcere a inimilor noastre înapoi la Dumnezeu – acolo unde au fost create să fie – sacrificându-Se ca prin cruce să ne spună: “Atât de mult vă iubesc!” Vine să se facă exemplu pentru noi, trăind modelul de viaţă perfect, făcând de cunoscut oamenilor adevăratele valori, adevărata înţelepciune.

Surprinzător [?], viaţa trăita de Isus e ghidată de ceva din afara veacului în care trăia (acelaşi veac de acum, schimbat doar în forme, dar având acelaşi principiu: mândria cu toate variaţiunile ei: egoism, invidie, …). Felul cum trăieşte şi învăţăturile Sale sunt nemaiîntâlnite, spărgătoare de tipare, ceea ce Pavel avea să numească “nebunie” pentru lume; în care cel din urmă e cel dintâi, cel mai mic e cel mai mare, cel mai slab e cel mai tare, iar cel mai încrezut e cel mai jalnic şi demn de compătimire. În timp ce normal şi firesc e: iubeşte-ţi prietenul, Isus spune: iubeşte-ţi chiar şi vrăjmaşul. În timp ce lumea ne îndeamnă să aduni privirile spre tine, să cauţi lumina reflectorului, să trăieşti pentru aplauzele, aclamaţiile şi slava de la oameni, Isus vorbeşte de viaţa din odăiţă răsplătită de Tatăl care vede în ascuns. În timp ce lumea ne învaţă să ne încredem în bogăţii, Isus indică spre încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. În timp ce lumea ne bagă în cap cum să ne ţinem de viaţa asta cât mai bine, să o strângem în barţe cu cât mai mult patos, Isus spune că cel ce-şi va pierde viaţa pentru El o va câştiga. În timp ce lumea ne ademeneşte în cursa spre poziţii cât mai înalte, Isus ne învaţă că cei ce vor să fie cei mai mari, să fie slujitorii tuturor. În timp ce lumea acţionează conform principiului: “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, Isus ne vorbeşte să întoarcem şi obrazul stâng, să ne lăsăm şi cămaşa, să mergem şi a doua milă. În timp ce lumea ne învaţă să ripostăm, să ne răzbunăm, să întoarcem cu aceeaşi monedă, Isus ridică la rang înalt iertarea.

Aşadar, în timp ce lumea, prin tot ceea ce susţine ne înrobeşte, ne face dependenţi, ne controlează, Isus cheamă spre libertatea venită din trăirea după poruncile Lui, care ne scapă de tensiunile lumii. Nu mai reacţionăm că aşa suntem impulsionaţi, ci acţionăm de dragul Domnului Isus.

Adoptarea chipului veacului e vrăjmăşie cu Dumnezeu. Dar ce ne facem căci de când suntem trăim cu el impregnat în noi…

Isus e soluţia, tocmai de aceea a venit (“Am venit ca oile Mele să aibă viaţa şi să o aibă din belşug”). Înţelege realitatea în care trăim şi învaţă să urăşti standardul lumii iar astfel nu vei mai dori să i te potriveşti. Priveşte spre exemplul Său, freacă-ţi mintea să pricepi cuvintele Sale, înţelepciunea Sa (“ci să vă prefaceţi prin înoirea minţii voastre”). Roagă-te, petrece timp cu El (“Când îmi întorc privirile spre El mă luminez de bucurie”). Dacă vei fi sincer în căutarea Ta, El te va face să iubeşti înţelepciunea Lui şi o va sădi în inima ta, făcând-o să crească tot mai mare, aducând tot mai multă roadă. Nu există un ingredient secret. Isus a făcut totul, tu trebuie doar să înveţi să primeşti

De ce sunt creştinii diferiţi?

Dragă prietene,

Mă bucur că te-ai hotărât să îmi scrii şi mi-ai trimis această scrisoare întrebându-mă de ce creştinii vor să fie, şi sunt diferiţi.

Pentru a-ţi explica mai bine am să o iau un pic pe ocolite. Sper că eşti convins că Dumnezeu a creat această lume şi tot ce este în ea. Deci El ne-a creat şi pe noi oamenii. Şi dacă El ne-a creat ştie şi cum funcţionăm: ”Stricaţi ce sunteţi! Oare olarul trebuie privit ca lutul, sau poate lucrarea să zică despre lucrător ‚Nu m-a facut el?’ sau poate vasul să zică despre olar: ‚El nu se pricepe?’” (Isaia 29:16). Noi, oamenii, suntem lucrarea lui Dumnezeu, cea ce înseamnă ca El ştie cel mai bine cum trebuie să trăim.

Dumnezeu trebuie să ne comunice cumva şi nouă gândurile şi principiile după care ne-a făcut. Dar cum vom cunoaşte noi lucrurile acestea: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus ceruruile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.”(Isaia 55:8-9)

Cum putem să cunoaştem gândurile şi căile lui Dumnezeu când ele sunt aşa de diferite de ale noastre? Răspunsul e destul de la îndemână, în cea mai răspândită carte de pe Pământ – Biblia. Ea este Cuvântul lui Dumnezeu şi prin ea Dumnezeu a ales să ne facă cunoscute căile Sale.

Astăzi toate părerile sunt relative, şi sunt de acord cu asta, toate concepţiile oamenilor sunt relative. Galileo Galilei a spus însă: „Daţi-mi un punct fix şi am să răstorn lumea.” şi punctul acesta fix e Cuvântul lui Dumnezeu. Nu e aşa important ce cred eu sau tu despre un anumit lucru, ci mai important e ce crede Dumnezeu.

Cred că ştii că întotdeauna directorul ar trebui să întindă primul mâna spre angajat. Tot aşa şi Dumnezeu a întins El primul mâna spre noi: a pus în noi gândul veşniciei, conştiinţa şi prin Duhul Sfânt ne-a revelat Biblia. Ea ne prezintă planul de salvare a noastră din păcat. Dumnezeu a luat chip de om şi s-a sacrificat pentru noi, ca noi să fim curaţi. Cineva spunea că noi îl jefuim pe Domnul Isus, pentru că vrem să ne ţinem păcatele, în loc să i-le lăsăm Lui, când El de bună voie a hotărât să le ia asupra Sa. „Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!”(Apocalipsa 22:14)

Multe, multe lucruri interesante şi benefice vei afla din Biblie. De aceea sunt creştinii diferiţi, fiindcă ei nu se mai călăuzesc după înţelepciunea oamenilor ci după Înţelepciunea lui Dumnezeu.

Sper că ţi-am răspuns pe înţeles la întrebare, dar oricum cel mai bine ar fi să iei tu Biblia şi să o citeşti.

Astept să mai aud veşti de la tine!

Ofensele şi răspunsul nostru

Când ne uităm în jur…nu e greu de găsit oameni care se supără foarte repede, oameni care jignesc pe cei din jur cu usurinţă, dar e mai grav când tocmai noi ne aflăm în aceste categorii. Te-a suparat cineva vreodată pe nedrept? Dar tu la rândul tău ai făcut asta? Nu că având dreptate ai fi îndreptăţit să ai un comportament de natură să-l rănească pe cel care a gresit, nici când eşti lovit, creştini fiind nu suntem chemaţi să ripostăm cu aceeaşi monedă. Cu siguranţă toţi greşim “în multe feluri”.

Unde e defapt problema persoanei care se supără repede cât şi a celui care loveşte şi-ntr-o parte şi-n alta cu cuvinte negândite? Pot fi bineînţeles mai multe cauze dar de regulă există o problema comună: rezervorul dragostei gol. Cel/cea care se supără uşor (de cele mai multe ori din te miri ce nimicuri) este de regulă o persoană nesigură, motiv pentru care îşi alimentează mereu rezervorul dragostei din acceptarea respectiv respingerea celorlalţi oameni. De fapt un om aflat în situaţia asta, are probleme cu el însuşi şi nu cu ceilalţi. Părerea celorlalţi este o sursă foarte nesigură şi sărăcăcioasă pentru a alimenta un asemenea rezervor interior (care este dealtfel foarte profund şi complex) astfel că instabilitatea şi nerăbdarea este o consecinţă uşor de anticipat în cazul acesta. Niciodată nu va fi pe deplin împlinit un om care caută aprobarea celor din jur pentru a se simţi iubit şi apreciat. Să te superi aşa din orice, să te ofenseze niste lucruri minore pe care tu le pui la microscop şi faci caz…arată că ceva în interiorul tău trebuie să moară. Da…trebuie să moară. Orice lucru nehrănit moare…chiar şi buruienile! La fel, noi nu trebuie să ne “hrănim ofensele”, trebuie să le lăsăm să moară…aşa fără mâncare. La început e mai greu dar apoi devine un obicei foarte sănătos şi n-o să ştii de ce nu te mai temi de jigniri!

Dar cum să faci să le laşi să moară? Transformarea începe în momentul în care realizăm că de fapt Isus Hristos este Sursa din care ne primim valoarea, faptul că suntem consideraţi de mare preţ în ochii Lui, faptul că suntem iubiţi şi apreciati de EL şi că Dragostea LUI pentru noi umple rezervorul dragostei noastre, abia atunci nevoia de stabilitate şi siguranţă ne este împlinită. Prin faptul că El Însuşi ne consideră valoroşi, nu ne mai cautăm valoarea în altă parte – la alţi oameni - ci suntem siguri că indiferent de ofense sau vorbe grele pe nedrept, El este Cel care spune: ”Ai preţ în ochii Mei şi te iubesc”. Dragostea Lui este sigura, neschimbătoare, constantă, verificată, adevărată şi dovedită, are toate “ingredientele” de care avem nevoie pentru a “funcţiona” la parametri maximi. Fiecare trebuie să ne verificăm sincer aici şi să ne asigurăm că ne bazăm cu adevărat propria imagine de sine pe Cuvantul lui Dumnezeu.

Am învăţat nişte lecţii preţioase în ultima vreme şi anume că Satana nu o să se schimbe niciodată şi nici lumea nu o să se schimbe asa că…dacă nu vreau să mă simt ofensată, eu sunt cea care trebuie să mă schimb, să-mi schimb modul în care gândesc, modul în care mă raportez la jigniri. De multe ori ceea ce spunem noi sună cam aşa: “Oh Doamne, dacă nu m-ar mai ispiti cel rau, dacă prietenii nu mi-ar mai face aşa, dacă vecinul cu care am probleme ar înceta să se comporte astfel…dacă, dacă, dacă… atunci aş putea fi şi eu un creştin model!”

Eh…cu siguranţă oricâte rugăminţi i-am face, Dumnezeu nu ne va creea propriul univers liniştit în care noi să nu avem nici o ispită, nici un necaz şi nici o ofensă; dimpotrivă, El ne învaţă să trăim plini de pace, dragoste şi Duh Sfant în MIJLOCUL tuturor circumstanţelor.

Următoarea dată când cineva îţi aduce o ofensă pe nedrept (să speram că numai din astea vom avea), nu te gândi la tine cât de rău te-a făcut să te simti, gândeşte-te la persoana respectivă şi realizează câtă pustietate are în suflet, lipsă de dragoste adevărată care l-a determinat să acţioneze aşa. Da, cu adevărat cine loveşte în felul acesta este mult mai nenorocit decât cel care suportă lovitura, pentru că cel care loveşte nici nu realizează că se află într-o stare demnă de milă.

Încă un aspect pe care l-am realizat la Băseşti (prin fratele Feri Piscolt) e că ORICE lucru ascuns al inimii se manifestă în exterior într-un fel sau altul, iar smerenia din inima se vede în afară printr-un comportament blând. Degeaba zicem “eh, nu ştii tu că eu în inima mea sunt smerit” dacă în comportamentul nostru nu se vede asta prin blândeţe. Dacă nu se poate vedea smerenia…înseamnă că nu este. Cu cât eşti mai mândru, cu atât semeni mai mult cu Satana, cu cât eşti mai smerit, cu atât semeni mai mult cu Hristos. Atentie totuşi: falsa smerenie este masca adevăratei mândrii!

Preocuparea noastră principală nu trebuie să se axeze pe frica de a nu fi jigniti ci pe cea de a nu jigni noi pe alţii. Câteodată jignim fără să ne dăm seama, nu-i aşa? De aceea, o întrebare bună pe care merită să ne-o punem în relaţiile noastre atunci când ŞTIM (suntem absolut siguri) ca avem dreptate este: ”Dar dacă greşesc? Ştiu că am dreptate dar s-ar putea totuşi să greşesc.” (într-o chestiune majoră în care chiar ai dreptate şi încerci să convingi dar vezi că nu poţi, lasă-L pe Dumnezeu să o facă, dacă EL nu a reuşit până acuma…cu siguranţă tu nu o să poţi convinge mai bine decât El! Lasă-L pe EL că precis EL e mai convingător decât tine!)

Neînţelegerile şi ofensele sunt de multe feluri, pe subiecte incredibil de minore dar cu o doză sănătoasă de smerenie şi cu un rezervor plin de dragostea valoroasă a lui Hristos, putem face faţă cu brio oricărei situaţii.

Concluzii: umple-ţi rezervorul dragostei de la Sursă (Isus Hristos), dezbracă-te de mândrie şi îmbracă-te cu smerenie şi o să vezi cum devine din ce în ce mai greu să te laşi ofensat! O să fii mult mai vesel şi multumit că Isus Hristos aprobă comportamentul tău! “Bucuraţi-vă întotdeauna!”

Înnoirea minţii

Sunt oameni. Oameni cu sentimente, pasiune, entuziasm, rugăciune, dedicare, bucurie, inimi înflăcărate şi seninătate. Dar cam atât. Cam asta aşteaptă ei de la o viaţă de credinţă. Şi, de ce nu? Într-adevăr, sunt plini de viaţă, şi aşa şi trebuie să fie. Isus s-a jertfit pentru ca să avem viaţă, şi s-o avem din belşug! (Ioan 10:10) Şi, da, sunt mulţi cei care au tot ceea ce am enumerat mai sus. Totuşi.. nu pare că ar lipsi ceva? Nu te-ai întrebat niciodată cum se face că sunt atât de fragili la fiecare mic pas călcat greşit? La fiecare cotitură, fiecare schimbare de plan.. fiecare scrântire a mediului lor plin de viaţă şi culori.. fiecare eşec.. Totul cade, atunci când Dumnezeu aduce vestita încercare cu cerul de aramă, unde, dacă nu ai o viziune mai largă şi o învăţătură cu temelii în stâncă, deznădejdea te duce încet, dar sigur, la disperare. Atunci când nu Îl simţi pe Dumnezeu aşa cum ai vrea şi cum ai fi obişnuit, sau atunci când toate lucrurile merg pe dos, iar binecuvântările sunt istorie în viaţa ta, când nu-L mai poţi percepe pe Dumnezeu cu inima, aşa cum acei oameni obişnuiesc, când trebuie să-L percepi cu mintea, cu raţiunea şi cu sufletul.. Atunci trebuie să ne dovedim entuziasmul şi dragostea de Dumnezeu, şi atunci trebuie să-I demonstrăm credinţa! Credinţa şi veridicitatea ei nu se testează în cazuri ideale! Şi totuşi, mulţi cad.. de ce? Pentru că temelia pe care şi-au zidit ei valorile sunt sentimentele. Iar aceea nu este una de stânca, ci una deosebit de instabilă. De unde ştiu asta? În Ieremia 17:9 aflăm că inima este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea. Şi mai aflăm că nimeni nu o cunoaşte, cu excepţia lui Dumnezeu. Aşadar, cum am putea să îndrăznim măcar să ne bazăm pe o astfel de inimă? E adevărat, din ea izvorăsc cele mai frumoase momente alături de Dumnezeu, dar nu trebuie să depindem de sentimente! Ele nu trebuie să ne conducă în alergarea pe acest pământ. Aruncă o privire în Matei 7:24 unde Isus explică fenomenul temeliei: «De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şivoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şivoaiele, au suflat vânturile, şi au izbit în casa aceea: ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare.” După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui» Sunt multe lucruri pe care Isus le accentuează aici, concentrându-le atât de estetic! În primul rând când ne spune despre oamenii care aud cuvintele Lui şi le fac, este vorba de ascultarea poruncilor şi învăţăturilor Lui, care nu sunt întotdeauna plăcut de păzit, dar care fac bine temeliei sufletului nostru. Iar asta nu înseamnă nicidecum să selectezi ce îţi place din ele şi să le faci cu o pasiune de două ori mai mare decât dacă le-ai face pe celelalte. Dumnezeu vrea să Îl iubim cu dragostea Agape! Iar aceasta e o dedicare necondiţionată şi nu e bazată pe sentimente sau pe ce este plăcut, pe ce simţi că ai face cu drag sau cu bucurie. Sigur că tot ce facem trebuie să fie făcut cu toată inima şi cu tot sufletul! Diferenţa e că unii fac doar ceea ce cred ei că pot să facă cu toată inima şi cu tot sufletul. Nu trebuie să stăm pe gânduri spunând în sinea noastra «Pot sa fac asta şi asta cu dragoste, restul nu.» E ca şi cum am fura orice şansă inimii şi sufletului nostru de a se alipi şi de alte lucruri decât ni se pare nouă (prin înşelătoria inimii) că poate. Nu acţiunile trebuie să depindă de sentimente, ci sentimentele vin pe măsura acţiunilor pozitive! Mai explicit, acţiunile care demonstrează dragostea agape. Oare Isus abia aştepta să meargă să fie bătut şi scuipat, să fie aruncat pe o cruce de lemn, atârnând între două lumi? De fapt, în Matei 26:38 vedem contrariul: «Isus le-a zis atunci: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici, şi vegheaţi împreună cu Mine.” Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.”» Atunci aţi întreba, probabil, unde este dragostea? Ei bine, dragostea agape este una singură, şi anume, dragostea necondiţionată prin care Isus L-a iubit pe Tatăl, ascultând de voia Lui şi prin care ne-a iubit pe noi, făcând tot ce e nevoie pentru a ne salva din inconştienţa orbitoare în care zăceam odată. Iar El a făcut asta, cu toate că nu I se umplea inima cu o bucurie enormă la gândul că o va face. Vedeţi ce minunate exemple de ascultare şi iubire ne-a dat Isus? O astfel de atitudine aduce numai binecuvântări, iar atunci când încercările forţează uşa eşecului, temelia dragostei agape şi a învăţăturii lui Isus ne salvează de fiecare dată! Învăţătură... un termen atât de des folosit, şi totuşi atât de rar înţeles. Nu, nu am să mă leg de sentimente şi de data aceasta, pentru că e clar că atunci când asimilezi o învăţătură e nevoie de Duhul Sfânt să-ţi lumineze mintea şi să-ţi aducă înaintea ta fiecare locşor din fiinţa ta unde mai ai de lucrat cu privire la învăţătura în cauză. De aici încolo poţi să accepţi şi să începi să faci echipă cu Dumnezeu si Duhul Său în a înlătura aspectele nedorite din caracterul tău, sau poţi să încerci de unul singur, să falimentezi şi, în final, să întristezi Duhul. Dar înainte de toate, învăţătura este cea de care ai nevoie pentru a supravieţui spiritual. Ea te îndrumă, Îţi trasează anumite linii şi principii după care să umbli, şi mai mult decât orice, îţi luminează mintea pentru a-L cunoaşte mai bine pe Dumnezeu în toată perfecţiunea Lui. Iar învăţătura vine din Scrisoarea lui Dumnezeu pentru noi, cartea care ne învaţă cum să ajungem în ceruri, sau mai pe scurt, Biblia, împreună cu rugăciunea sinceră «Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă!». Şi totuşi, unde este învăţătura atunci când te zbaţi în stânga şi în dreapta pentru a face lucrarea lui Dumnezeu, dar nu iei seama la planul Lui pentru tine? Sau chiar dacă iei seama la acest plan, nu acţionezi cu înţelepciune. Nu Îl laşi pe Dumnezeu să se vadă prin tine, ca şi printr-o fereastră pe care abia dacă o observi. Gândeşte-te bine, înainte să contrazici, oare ce dovezi solide s-ar găsi împotriva ta dacă ai fi acuzat pentru creştinism? Şi nu numai asta, dar laşi tu ca smerenia, încrederea deplină în El în orice împrejurare şi lumina, adică dovada credinţei în public, să se vadă mai bine decât persoana ta, hainele tale, părul, tenişii, inteligenţa proprie sau alte atuuri pe care le aduni cu atâta râvnă? Cineva inteligent, adică John Henry Jowett spunea «Adevărata măsură a bogăţiei noastre este cât de mult valorăm în cazul în care ne-am pierde toţi banii» Şi aici intervine tema noastră, şi anume potrivirea chipului veacului acestuia, pentru care am făcut o introducere de câteva zeci de rânduri J. De fapt această aşa-zisă introducere a fost conţintul care se referă la adepţii acestui veac, problemele lor generale care apar implicit cu potrivirea chipului veacului, şi nu am inclus necunoscătorii de Evanghelie. De ce ar fi sentimentele o problemă generală în special pentru cei despre care vorbim? Pentru că aceeaşi superficialitate care duce la adaptarea la modă şi tendinţe ce atrag atenţia asupra ta şi nu asupra Lui (deci nu mai eşti o fereastră între Dumnezeu şi lume), implicit adaptarea la înclinaţiile din orice alt domeniu, acea superficialitate va duce şi la o simplificare a creştinismului, dezbătută mai sus, deloc sănătoasă.

Romani 12:2 ne arată atât de clar «Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.», deci pentru a cunoaşte planul lui Dumnezeu pentru noi, adică voia Lui, cea BUNĂ, PLĂCUTĂ şi DESĂVÂRŞITĂ, trebuie să renunţăm la chipul acestui veac, prin înnoirea minţii. Tocmai despre ce vorbeam : luminarea minţii prin învăţătura Bibliei şi Duhul Sfânt! Iar dacă reuşim în aceste lucruri, atunci preocuparea noastră pentru chipul acestui veac scade considerabil. Câteva exemple de preocupare de genul acesta ar caracteriza chiar şi intenţia de adaptare a propriei persoane chipului acestui veac. Unii îşi vopsesc părul, altele se machiază, alţii ies în evidenţă prin diferite haine sau accesorii neobişnuite, dar cool (lucru care atrage nu numai atenţia celorlalţi asupra ta, şi nu asupra lui Dumnezeu prin tine, ci atrage şi atenţia ta în acelaşi fel, în defavoarea unei vieţi sănătoase de credinţă) iar alţii, chiar dacă nu reuşesc să le aibă, îşi doresc aceste lucruri cu ardoare, ceea ce le amplifică nemulţumirile şi nefericirea. Astfel, am putea spune că cei care ies în evidenţă în mod intenţionat, pot să ducă la dărâmarea, nu numai proprie, ci chiar şi a altora. Bine, poate m-aţi întreba «Ce e greşit în toate astea? Îngrijirea templului Duhului Sfânt nu ţine de ascultarea de Dumnezeu?» Ei bine, îngrijirea e una, şi e chiar necesara, dar intervenirea asupra „Default Settings“-urilor pe care le-a stabilit cu atâta precizie şi certitudine Însuşi Dumnezeu este lipsită de înţelepciune. Un alt om deştept şi puţin controversat, adică Johann von Goethe spunea «Dacă Dumnezeu ar fi vrut să fiu altfel, m-ar fi creat aşa.» Gândeşte-te puţin la crini.. sunt frumoşi, nu-i aşa? Ba chiar superbi! Dar cum ar fi dacă un crin galben, să zicem, ar avea voinţă şi o oarecare putere, şi ar decide să-şi vopsească o petală albastră? Poate că lui i s-ar părea că arată mai bine, sau poate că ar decide că s-ar simţi mai bine în pielea lui astfel vopsit. Dar nu ar arăta comic ? În cazul nostru, nu numai că de multe ori arată artificial, dar brusc atenţia şi grija noastră se concentrează asupra propriei persoane, implicând automat mândria, cea care merge înaintea snobismului (un subiect vast, care trebuie aprofundat), superficialităţii şi, în final, înaintea pieirii, un lucru trist, despre care aflăm în Proverbe 16:18. Ai vazut? Este un ciclu ireversibil! Numai noi îi putem pune punct, lăsând loc lui Dumnezeu să se vadă în noi, fiind o fereastră între El şi oameni, doar prin SMERENIE !

O altfel de potrivire la chipul acestui veac este una devastatoare, chiar mai periculoasă decât cea explicată mai sus. Iar aceasta se referă la atitudinea cu care Îl priveşti pe Dumnezeu, şi implicit biserica. Oamenilor le plac lucrurile noi, inovaţiile, aşa că, cei care se adaptează actualelor curente, au făcut din asta un pretext pentru a «moderniza» biserica şi chiar pe Dumnezeu Însuşi, ca să îi atragă pe oameni la El. Am evidenţiat modernizarea, pentru că ea se rezumă la a adapta totul după placul celor din lume. Nu seamănă asta cu ceva ? Este exact ceea ce ne spune Pavel să nu facem ! Este potrivirea chipului veacului acestuia. Cât de uşor poţi sări peste aceste atitudini fără să le suspectezi măcar ! Ei accentuează sentimentele, iar «accidental», ele îi fascinează pe majoritatea celor din lume. Pare asta o coincidenţă? Poate că da, dar este mai mult decât atât. Pretextele sunt mii, şi sunt solide ! Dar nimic nu poate scuza compromisul făcut îmoptriva lui Dumnezeu. Asta ne-a învăţat Isus atunci când fariseii compromiteau poruncile Lui în favoarea tradiţiilor şi legilor preoţilor celor mai de seamă. De data aceasta, însă, favoarea îşi schimbă direcţia către a aduna oamenii din lume în biserică. Ce e mai trist este că, chiar dacă ei vin, şi vin cu duiumul, nu întâlnesc suveranitatea lui Dumnezeu, iar atunci nu vor întâlni, implicit, nici bunătatea Lui, care este demonstrată printre altele şi prin smerenia alăturată suveranităţii Sale. Acestea sunt doar unele dintre modalităţile în care unii încearcă să Îl modernizeze pe Dumnezeu. Să ascultăm, deci şi de cei mai în vârstă, cu toate că nu ne place deloc, pentru că ei au trecut prin aceste nevoi false de a se adapta acestui veac, şi ei ştiu mai bine cât de periculoasă şi dăunătoare este această situaţie!

Revenind la învăţătură, este evident că, dacă învăţătura nu ne place întotdeauna, cu atât mai puţin nu place lumii. Iar, tot «accidental», învăţătura este neglijată în bisericile modernizate, constituind o altă coincidenţă îngrijorătoare. Multe dintre predicile modernizate (cu acelaşi înţeles particular) sunt prea sărace în profunzimea învăţăturii lui Isus şi ne îndeamnă să ne ghidăm după inimă. Citez «I-am spus, dacă e împăcat în inima lui, poate face orice!», unde era vorba despre schimbarea acelor default settings comentate mai sus. Totuşi, Pavel ne spune în 1 Corinteni 6:12 «Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.», iar în 1 Corinteni 10:23 «Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos. Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate zidesc.»

Aşadar, mulţi pot fi acuzaţi de potrivirea chipului veacului acestuia fără baze şi fără discernământ, dar asta nu înseamnă că situaţia de care ne spune Pavel să ne ferim nu este actuală, prezentă şi înăbuşitoare, înghiţind sinceritate, prin prezenţa pretextelor, îngreunând umblarea în căile Lui, prin lipsa învăţăturii şi ducând relaţia dintre om şi Dumnezeu la o anume superficialitate care ne face să bâjbâim de multe ori în întuneric prin înşelătoria inimii.