sâmbătă, 8 noiembrie 2008

Echilibru

Dimineaţa. Patul cald. Perdelele portocalii. Camera inundată în lumina soarelui de dimineaţă. Nemişcare şi linişte. Şi totuşi, gust amar. Gândurile apar unul câte unul, nu se mai opresc şi mă copleşesc: chiar mai amar decât cel din seara precedentă. Scârbă de tot. Lipsită de orice putere, orice chef… orice elan - spulberat. O nouă zi dar…voi mai putea să-mi adun forţele şi să încep din nou? Nu găsesc nici o motivaţie… Trudă, ritm alert şi rezultatul acelaşi: dezămăgire pe TOATE fronturile. O, dar mai dureros: sunt prinsă ca într-un joc nebunesc, nu am cum să mă opresc: din cercul ameţitor al unei zile în cercul ameţitor al unei săptămâni. Trebuie. Înghit în sec - arunc plapuma: da, da, “o nouă zi”. Mă consolez cu faptul că măcar lungul şir al activităţiilor la care sunt obligată[!?] să fiu supusă vor funcţiona cel putin ca un drog menit să-mi alunge gândurile de la rana ascunsă în care zăcea sufletul greu. Zic privind în gol cu un autocompătimitor scepticism: ‘CUM vei interveni Tu aici?!’

Timpul nu stă în loc pentru nimeni şi nici nu trece măcar pentru mine mai repede. Da, orele curg…încet…dar curg. Nu mai găsesc sens în veselia prietenilor mei. Ba mai mult, o găsesc apăsătoare. Aş zice că nu-mi mai pasă de nimic. Numic nu mai contează. Dar totuşi, mi-e frica de întrebările supărătoare, aşa că maschez totul.

Dar ca întotdeauna, EA observă. Asta nu mă supără: sunt doritoare să-i explic, deşi convinsă de inexistenţa unei soluţii. Şi…totuşi! Simt cum, împotriva ciudatei mele încăpăţânări, mă molipseşte cu bucuria şi via ei sepranţă. Văd cum dramatizasem totul. Sunt surprinsă că putusem gândi aşa. Era de asteptat: din abisul prăpastiei sunt tentată să cred ca nu există cer, soare.

Dar întunericul din jur dispare complet: [!] văd că, în loc de acel fund de prăpastie, eu mă aflasem de fapt, în Mâna lui Dumnezeu! În tot acest timp! [!]

Simt speranţă şi putere să ridic la rândul meu!

Cum intervi Tu? “Ah, minunate sunt lucrările Tale, Doamne, si ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!” (Psalmul 139:14)

Prietenia e o latură concretă a manifestării dragostei lui Dumnezeu faţă de mine. E, în cazul meu, răspunsul la una din cele mai fierbinţi rugăciuni pe care I le-am facut. E ca o pâlnie prin care Dumnezeu toarnă binecuvântări în viaţa mea: ajutor, ridicare (Eclesiastul 4:10Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur, şi cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice!”). Şi dintre toate, oferă ceva atât de esenţial vieţii mele, ceva ce noi, tinerii creştini, ne dorim foarte mult (şi din păcate ne şi lipseşte poate chiar mai mult de atât): echilibru - echilibru în urcare.

Thank You God 4 her!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu